Povestire scrisă de Floriana Genes, remarcată de Péter Demény la concursul trimestrial de povestiri – „Poetică, interesantă, melancolică”.
Zsolt luă o piatră și o aruncă razant peste suprafața apei.
— Mai ții minte când ai căzut în lac? întrebă el, stăpânindu-și un oftat.
— De parcă ar fi posibil să uit, îi răspunse companionul de drumeție.
Apa lucea iridescent în scurte pâlpâiri sub soarele blând de mai.
— Ana ce mai face? continuă Zsolt, cu privirea furată de peisaj.
— Bine, tocmai s-a angajat la Apemin.
— Ana de la A-PE-MIN, silabisi jucăuș și, odată cu accentuarea ultimei silabe, trimise încă o piatră plonjând în mici salturi.
Bărbatul de alături zâmbi discret.
— Adevărul e că ambii mi-ați salvat viața, într-un fel sau altul, rosti el după un timp. M-am tot gândit la asta: tu fizic și ea emoțional. Eram în prag de suicid când am cunoscut-o. Dacă nu erau Ana și copiii, nu știu ce s-ar fi ales de mine.
Zsolt continua să privească netulburat în zare:
— Când te-am scos din lac erai ud ca un ied proaspăt ieșit din capră.
— Mă mir că n-am răcit, cred că erau minus zece grade afară.
— Eu m-am mirat că nu s-a prins nimeni de absența noastră și am scăpat nepedepsiți.
— Halal adulți responsabili, îți dai seama?
— Dar și noi plozi demenți, cum ne-am gândit să patinăm cu grație pe pojghița atât de subțire, concluzionă Zsolt, în timp ce aproxima grosimea gheții între degetul mare și arătător.
Râseră amândoi. Glasurile lor răsunau jovial în spațiul familiar pe care-l ocupau din când în când ocrotiți de liniștea lacului.
— Dacă te încălzește cu ceva, și eu am fost suicidal, zise Zsolt.
Bărbatul făcu ochii mari către el.
— Păi tu de ce crezi că am fost toată viața un bețiv, de dorul lelii?
— Nu știu, mă gândeam că-ți place să bei, ca unchiului tău, Laci.
— Nici vorbă! Mă detestam în majoritatea timpului. Dar să știi că m-am lăsat, n-am mai băut alcool de opt luni deja.
— Woah, felicitări! E mare lucru, dacă e să mă-ntrebi pe mine. Și cam cât crezi că o să te țină?
Zsolt își stăpâni o grimasă.
— Toată viața. Sper să nu mă mai apuc, răspunse el.
— Îți țin pumnii. Opt luni, e ceva.
— Da, știi cum e, fiecare e responsabil de igiena propriei minți. Toți avem demonii noștri, conchise Zsolt, cântărind din ochi piatra pe care o ținea în mână.
Soarele începuse să coboare și crengile brazilor de la poalele lacului triau, prin transparența spațiului dintre ace, fascicule și raze de lumină filtrată prin broboanele de rouă presărate peste tot ansamblul verde.
— La tăți ni-i greu, glumi bărbatul și-și sprijini mâna pe umărul lui Zsolt. Eu, unul, mă raportez mereu la o versiune mai veche de-a mea, crezând că „ăla” sunt eu și că acum, de când sunt tată, ar cam trebui să fac niște update de software, ca să reușesc să trec și peste următorii 35 de ani, știi ce zic?
— Da, căci dacă te raportezi veșnic la vechiul tu, pe care-l simți ca fiind, în continuare, cel mai „valabil”, lucrurile care-ți umplu acum viața, întâmplându-i-se celui vechi, te scurtcircuitează non-stop.
— Exact! Simt că dacă reușesc să-l separ pe vechiul eu, acum, acest om nou poate trăi aceste lucruri noi și este liber de ăla vechi, care stă, observă și-i zice: Tu vezi ce ți se-ntâmplă? This is so fucking crazy! Și asta-mi ocupă permanent spațiul mintal.
Zsolt îl privi în liniște și se gândi cum fiecare dintre noi e o poveste care se întinde pe felii de timp și spațiu sudate de un topping misterios și că să faci introspecție cu obiectivitate, fără sensibilități pentru tine însuți, presupune paradoxul de a fi, totodată, îndrăgostit de personajul principal și de tot ce are el de trăit. Îi făcu din ochi prietenului, încuviințând printr-o mișcare ușoară a capului:
— Știu. Hai să mergem. Se lasă răcoare.
În aer se simțea o adiere rece, camuflată de vagi unde calde care răzbeau dinspre orizont. Drumul spre sat era o cărare șerpuită între crevasele dealului, sculptate în falduri ca niște tranșee de război.
— Mai știi lustra aia sub care ne făceam cort de indieni când eram mici? întrebă Zsolt, cu entuziasm în glas.
— Cum să nu!? De ce întrebi?
— Am renovat apartamentul după ce mi l-a lăsat bunica Tímea și nu m-a lăsat inima să schimb lustra.
Expiră zgomotos și adăugă:
— N-am văruit nici tavanul din cauza asta.
— Păi poate când o să ai și tu copii o să le legi și lor cearșafuri de ea și o să le faci corturi.
— Măcar de-ar mai citi copiii din ziua de azi Winnetou, spuse Zsolt resemnat și schiță un sfert de zâmbet.
Umăr în umăr. Așa parcurseră tot drumul, până la primul felinar din capătul uliței. Ca atunci când erau copii și se întorceau de la lac. Se despărțiră printr-o strângere de mână, urmată de o îmbrățișare punctuală. Zsolt se îndreptă spre stația de microbuz și se urcă în prima mașină care mergea spre oraș.
În fața blocului, contemplă scurt grădina cu flori pe care odinioară o îngrijise bunica lui. Intră în bloc și rămase timp de câteva minute în fața apartamentului. Într-un final, scotoci după chei în buzunar și descuie ușa.
Se descălță de bocanci, își masă picioarele și apoi se spălă pe mâini la chiuveta din bucătărie. Zăbovi cu privirea asupra unui magnet de pe frigider, de pe care citi cu glas tare, solemn, ca pentru o audiență selectă: „Ana și Damian, cinci septembrie două mii opt”.
Scoase o sticlă de Jack Daniel’s dintr-un dulap și-și turnă un pahar plin. Rămase nemișcat o vreme, sprijinit de spătarul scaunului, cu paharul de whisky în față, neatins, și se gândi la Ana. Ireal de frumoasă, căsătorită de mai bine de cincisprezece ani cu prietenul lui cel mai bun. Rememoră clipe cu ea. Împletiri ale degetelor, șuvițe din părul ei negru în contrast cu chipul palid, așternuturi din brocart albastru. Detalii. Frânturi. Frânt. Înfrânt. Duse paharul la gură și-l goli dintr-o mișcare. Se ridică, luă unicul taburet de sub masă și intră cu el în dormitor. Deschise sertarul de la noptieră și scoase o funie.
Pe tavan, în dreptul lustrei masive din bronz, se întindea o pată vag maronie, ca o baltă de nostalgie pe care, dacă priveai suficient de mult, puteai aluneca spre copilărie.
