Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Tudor Ganea la Creative Writing Sundays, pe 10 februarie 2019, la tema „film/atmosferă/narator obiectiv (o povestire scrisă într-o manieră filmică, persoana a-III-a, ultra-obiectivă și care să mustească de atmosferă )”.
După ce a sunat la sonerie, bărbatul s-a dat doi pași înapoi, în timp ce aștepta să i se deschidă. A privit în sus. Nu se vedea nicio lumină la vreo fereastră. Pete întunecate marcau locurile de unde căzuse tencuiala, în marchiza de deasupra intrării crăpăturile din ochiurile de sticlă care abia se mai țineau formau un mozaic de cioburi, iar cariatidele de sub bovindou își purtau cu greu povara, ciunge și mutilate.
Casa vecină era ascunsă în parte privirii de copacii care crescuseră sălbatici în curte, acoperișul îi căzuse, iar iedera uscată se agăța ca niște fire negre pe ziduri. Singurele lumini care străpungeau bezna și ceața erau un bec chior, care pâlpâia din vârful unui stâlp, și o reclamă luminoasă, roșie, la colțul străzii, câțiva metri mai încolo, care invita trecătorii cu promisiunea unui masaj erotic, de sub un palmier incandescent.
După câteva minute s-au auzit dinăuntru pași coborând scările, iar apoi sunetul cheii răsucindu-se cu zgomot în broască. Toate ferestrele erau în continuare în întuneric și orice formă de viață se ascundea acolo nu voia să se lase ghicită de simplul trecător. Ușa grea cu grilaj metalic s-a deschis lent, trasă din interior, iar în cadrul ei s-a ivit capul unui alt bărbat care i-a făcut semn discret să intre. A urcat cele trei trepte și s-a strecurat prin spațiul îngust lăsat de ușa întredeschisă. Abia când erau amândoi înăuntru, gazda a aprins lumina din hol și i-a spus bună seara. Și-a scos paltonul și i l-a întins, împreună cu fularul. Cel care îi deschisese a revenit în câteva minute, după ce i-a dus haina într-o cameră din stânga intrării, deasupra căreia stătea scris „Garderobă”. Era un tip deșirat, osos, cu părul negru dat cu gel și pieptănat lins spre spate, îmbrăcat într-un costum negru de care avea agățat un ecuson pe care scria „Labyrinth Bar”.
— Bine ați revenit la noi, i s-a adresat, în timp ce se îndrepta spre masa de lângă scară.
A privit atent în registrul pe care îl avea deschis pe birou, urmărind însemnările cu degetul pe hârtie, apoi a continuat, înclinând ușor capul în față.
— Rezervarea este pe numele Diana, corect?
— Da, ca de obicei.
— Da… și ați trimis toate detaliile pentru seara de azi în mesaj, totul este aranjat.
— Am ajuns mai devreme, îmi cer scuze. Mă așteptam să fie mai aglomerat, dar s-a circulat bine și am găsit și taxi foarte repede. Probabil pe vremea asta nu prea iese lumea din casă.
— Nu face nimic. O să vă conduc în salonul de la etaj. Doriți să comandați ceva înainte sau așteptați să vină și doamna?
— O s-o aștept și pe ea, pe urmă puteți să ne aduceți cocktailurile.
Bărbatul în uniformă neagră a zâmbit, dând din cap că a înțeles și făcându-i semn să îl urmeze pe scară. Urmându-l spre salon, musafirul a aruncat o privire spre oglinda din hol și a zâmbit mulțumit, mângâindu-și cu degetele barba proaspăt tunsă și aranjată.
Salonul era slab luminat. Se vedea o singură masă rotundă, în centru. Pereții, ca și cei de pe hol, aveau tencuiala coșcovită și emanau un iz vag de igrasie, amestecat cu un miros de bețișoare orientale parfumate. Bărbatul care îl condusese l-a invitat să ia loc. În câteva minute, s-au auzit și pașii ei pe scări, tocurile țăcănind pe ciment, apoi pe parchet, iar când s-a deschis ușa salonului, a apărut omul care aducea tava de cocktailuri, urmat de Diana. Purta o rochie neagră, elegantă, semn că trecuse pe acasă să se schimbe. Își dăduse cu un parfum tare, care îmbina cu mirosurile din cameră, fără însă ca unul dintre ele să le poată acoperi pe celelalte.
A întrebat-o dacă își schimbase culoarea părului într-un șaten mai închis decât de obicei, iar ea i-a confirmat. Vopseaua aia veche nu acoperea atât de bine. După răspunsul ei scurt și sec nu a mai insistat. Din când în când, Diana clipea și își strângea pleoapele, ca de oboseală, iar pielea din jurul ochilor i se încrețea într-o plasă de riduri. Părea tot mai obosită. Se juca cu cerceii lungi, metalici, care îi ajungeau până aproape de umeri. Câteva șuvițe de păr îi ieșiseră din coc și îi atârnau pe ceafă. Îl asculta pe Andrei povestindu-i despre ce doi tipi pe care îi ajuta să cumpere un teren. Era o încurcătură întreagă, cu acte pierdute, cu măsurători care fuseseră greșite, dar oricât de păguboasă ar fi fost într-un final toată afacerea, oamenii insistau să meargă mai departe. Andrei le explicase toate riscurile, le arătase cât de mult puteau să piardă, că momentul era prost ales, nimeni nu cumpăra acum, când piața era atât de instabilă, și mai ales în condiții atât de neclare.
— Andrei, o să vorbești toată noaptea despre oamenii ăștia? Pe bune, parcă discutasem că îți lași problemele de muncă la birou și nu le mai aduci cu tine acasă.
— Ok, dacă te plictisesc, tac. Credeam că… bine, gata, nu mai zic nimic. Ești OK? Tu ai tăcut toată seara, mă gândesc că măcar unul dintre noi trebuia să zică ceva, ca să nu ne holbăm ca muții unul la altul toată seara.
— Da, sunt OK. Am făcut ordine azi prin niște lucruri.
— „Niște“ lucruri?
— Da, pe acasă. Știi, cred că ar trebui să le dăm pe toate.
— Tu ai insistat să păstrăm o parte din lucruri, de câte ori am spus să facem ordine în camera lui Mihnea ai fost contra.
— Știu, dar m-am răzgândit, a spus aproape șoptit Diana, fixând cu privirea un punct undeva pe suprafața mesei, între paharele lor de cocktail. Nu mai are rost. Cum zic ai tăi, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Nu, te rog, n-are rost, așa au zis, știu că tu nu mă crezi, dar eu știu ce am auzit, așa că hai să nu ne mai contrazicem din nou pe tema asta, chiar nu contează, las-o așa.
— Nu, nu voiam să te contrazic, doar că sunt uimit că te-ai schimbat așa, dintr-o extremă în alta. Aș zice să bem pentru asta, dar probabil o să zici că fac mișto de tine, că e o glumă proastă, doar știi că fac glume foarte proaste.
— Ce să mai bem, că tu stai cu paharul ăla gol în față de vreo oră.
— Putem să mai cerem un rând. Sau altceva.
Fără să aștepte răspunsul ei, Andrei s-a întins după aparatul cu butoane de pe masă, pentru o nouă comandă. Când bărbatul în negru a intrat în salon, ei doi tăcuseră. Diana își aprinsese o țigară și părea ocupată să urmărească cu privirea rotocoalele de fum. Andrei se uita la ea, la degetele ei cu unghii lungi, cu manichiura perfectă, care țineau țigara. Pe masă mai erau deja patru țigări pe jumătate fumate, pe care ea le aprinsese și apoi le stinsese. Aveau toate urme de ruj în jurul filtrului și zăceau scofâlcite în scrumiera de sticlă, unde degetele Dianei le striviseră nervoase.
— Nu vă supărați, am putea comanda un alt tip de cocktail? a întrebat Andrei.
— În registrul meu scria că ați indicat în mesajul de rezervare că doriți pachetul cu cocktail „Duke Ellington” toată seara. Dar dacă doriți să facem o modificare, este, bineînțeles, posibil. Ce anume ați dori să comandați în continuare?
— Mă gândeam să continuăm cu cocktailuri „Ella Fitzgerald”, dacă se poate. Știți, uneori un pic de variație nu strică.
— Cu siguranță nu strică. Aveți noroc, cealaltă cameră este liberă în seara asta. E însă neobișnuit, pentru că de cele mai multe ori clienții le comandă în ordinea inversă. Mă rog, din moment ce doriți să comandați, știți ce presupune, dar lumea, cum să vă spun, de obicei începe acolo și doar uneori termină seara aici, în salon. Nu zic că este imposibil și în ordinea dorită de dumneavoastră, mai ales că nu a trecut foarte mult de când ați venit, mai aveți timp și pentru noua comandă, dar, dacă doriți, poate data viitoare luați în considerare să le aranjăm altfel, ca să puteți să vă bucurați de ambele opțiuni la potențialul maxim.
Andrei s-a ridicat, întrerupând explicația bărbatului, și i-a făcut semn Dianei.
— Vă mulțumesc, acum putem să ne mutăm, vă rog?
Camera cealaltă era la mijlocul coridorului, tot la etaj, înspre stradă. Din mers, Andrei s-a privit din nou în oglinda de pe hol. Bărbatul din oglindă i-a zâmbit înapoi, trist, mângâindu-și cu o mână barba încărunțită. Diana abia îi ajungea până la umăr, chiar dacă ea purta tocuri, iar el se mai cocoșase și mergea puțin adus de spate. În lumina de pe hol, a văzut și ridurile ei, unele noi, care, sub fondul de ten, se adânciseră ca două mici crevase sub ochi, și alte două încă abia perceptibile, coborând de o parte și de alta a gurii, dinspre nas în josul obrajilor spre bărbie.
Camera în care se mutaseră era mai luminoasă decât salonul. Un candelabru vechi, ale cărui brațe se terminau cu becuri mici în formă de lumânare, era aprins în mijlocul tavanului. Pereții bej aveau aici tencuiala întreagă, înnegrită de praf. O sobă de teracotă albă se ridica într-un colț. În partea dreaptă a camerei erau o canapea și o masă joasă din lemn, scrijelită pe margini, ca și cum cineva s-ar fi antrenat în sculpturi tribale încercând să o transforme într-un totem răsturnat. Ferestrele ordonate circular, în capătul rotund al camerei, opus ușii, dădeau spre stradă și lângă ele fusese așezat un fotoliu enorm, ca un post de observație.
Și-au băut cocktailurile fără să-și vorbească. Stăteau unul lângă altul pe canapeaua de pluș roasă. Diana se lipise de el. Nu a spus nimic când el și-a trecut brațul peste mijlocul ei. Atunci când a sărutat-o pe gât, i-au răspuns doar cerceii ei lungi printr-un clinchet metalic. Ea a închis ochii, sprijinindu-și fruntea de umărul lui, cu un oftat obosit. S-a lăsat pipăită, mângâiată și dezbrăcată. Când stătea goală lângă el pe canapea, i-a spus cu o voce tristă:
— Andrei, avea dreptate omul ăla când a spus că facem lucrurile de-a-ndoaselea.
— Data viitoare o să știm.
Diana i-a zâmbit aprobator, arătând convinsă că va fi o dată viitoare și asta era încurajator.
A urmărit cu vârfurile degetelor crăpăturile din piele apărute pe șoldurile și pe coapsele ei. I-a sărutat cicatricea care-i înflorea pe abdomen, o linie lungă întreruptă de urme zimțate care ieșeau în relief. I-a privit cu atenție încheieturile mâinilor și le-a mângâiat, căutând parcă să se asigure că nu găsea acolo nicio urmă de creste sau șanțuri. Diana și-a retras brațele din mâinile lui Andrei și s-a agățat de gâtul lui, fără să-i spună nimic. Atunci s-a lăsat deasupra ei, acoperind-o. Corpul străin al Dianei îl primea înapoi și acolo își revenea el însuși la tot ceea ce îi era cunoscut, cu oboseala și disperarea călătorului întors acasă.
Terminaseră de ceva vreme când Diana s-a ridicat se îmbrace. După ce și-a tras peste cap rochia, s-a așezat lângă Andrei pe canapea. A luat-o în brațe. Îi simțea oasele umerilor și ale șoldurilor, prin materialul subțire al rochiei. Părul rar și încâlcit i se desprinsese de tot din coc și ea încerca să îl prindă la loc, cu degetele ei slabe, uscate, care tremurau ușor.
— Mâine poți să mergi tu singur la Mihnea? Eu mă simt așa slăbită, nu aș mai vrea să ies din casă.
Andrei a strâns-o mai tare în brațe, sărutând-o pe creștetul capului, în mijlocul vârtejului de rădăcini albe.
— Da, mă duc eu. Întinde-te pe canapea. Odihnește-te un pic, e târziu.
A stat pe fotoliul de lângă geamul bovindoului până a fost sigur că Diana adormise pe canapea. În stradă, se vedeau stropi de lapoviță în dreptul felinarului. A ieșit din cameră tiptil, cu pași mici, apoi și-a târâit picioarele de-a lungul coridorului sprijinindu-se de pereți. A coborât cu grijă treptele scării spre ieșire, ținându-se strâns de balustradă. Bărbatul în negru nu era în hol. Și-a luat singur paltonul de la garderobă și a lăsat bacșișul pe masa cu registrul de rezervări.
S-a opintit și a deschis cu greu ușa cu grilaj de fier de la intrare. S-a așezat pe marginea de beton din gardul curții vecine. Mascaronul bărbos de deasupra unei ferestre ovale se uita la el de sus, cu o grimasă de bătrân viclean. În geamul murdar, sub lumina galbenă a felinarului din stradă vedea imaginea reflectată a copacilor fără frunze din grădină, ca niște schelete negre pe fundalul unui cer violet. A stat așa o vreme, până a auzit țăcănitul tocurilor ei pe pavaj. S-a ridicat și s-a grăbit spre ea. Fata l-a privit mirată. Obrajii nefardați i se înroșiseră de frig. De sub fesul tricotat îi ieșeau câteva șuvițe de păr șaten deschis. L-a întrebat dacă o cunoaște de undeva, în timp ce-și strângea brațele în jurul corpului, bâțâindu-se de frig de pe un picior pe celălalt.
— Nu, nu ne cunoaștem, a răspuns Andrei cu o ezitare în glas.
Fata a râs scurt, jucându-se cu cerceii.
— Atunci poate ar trebui să ne cunoaștem. Uite, mă găsești aici, vezi că trebuie să faci rezervare.
I-a întins o carte de vizită, apoi l-a ocolit și a fugit în josul străzii. Andrei și-a scos portofelul și a îndesat în el cartea de vizită a barului, pe care i-o lăsase fata, printre celelalte cărți de vizită care ieșeau pe jumătate din fanta de piele, având toate desenate pe ele un labirint stilizat. Deasupra lui, cariatidele mutilate sprijineau cu corpurile lor, sculptate ca niște clepsidre, un bovindou cu tencuiala căzută și cu ferestrele din spatele cărora nu răzbătea nici o lumină și niciun semn de viață.
