Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă de Liliana Corobca la Creative Writing Sundays, pe 2 martie 2025, la tema „Povestea cenzurată a ființei noastre”.
Chiar acum telefonul meu vibrează și numele ei apare pe ecran. Nu știu ce să fac. Închid ochii, inspir adânc, expir prelung.
Până nu demult, Alina Popescu era în toate amintirile mele. Ne-am cunoscut în prima zi de școală și s-a lipit de mine ca marca de scrisoare. M-a luat de mână și am intrat în școală pe sub podul de flori pe care îl făceau copiii dintr-a patra pentru cei din clasa întâi, ne-am așezat în aceeași bancă și… aia a fost.
Îmi amintesc că ne jucăm de-a zâna. Ea era întotdeauna zâna. Lua o crenguță, o despuia de frunze și îmi zicea: Asta-i bagheta magică! Hocuspocuspreparatus, fă-te statuie! Și eu încremeneam în orice poziție aș fi fost și nu îndrăzneam să mă mai mișc până nu dezlega vraja. Mi-amintesc că am protestat: De ce doar tu? și ea mi-a răspuns uitându-se la mine cu ochii ei mari, negri, pe jumătate acoperiți de breton, ținându-și codițele în mâini: Pentru că eu arăt ca o fetiță, iar tu, Scăpărici, ca un băiețel. Era un lucru evident, n-am putut s-o contrazic, dar am insistat: Și eu când o să fiu zână? Și-a dat ochii peste cap și mi-a zis: la un moment dat. Mi-am lăsat părul să crească. Câteva luni m-am chinuit să-l pieptăn, să-l prind în agrafe, să-mi împletesc codițe. M-am bucurat când am luat păduchi și mama m-a tuns, dar tot mi-am dorit să fiu și eu zâna.
Toată lumea ne compara și bineînțeles că din toate comparațiile ea ieșea mai bine: era mai frumoasă, mai cuminte, învăța mai bine, avea întotdeauna hainele curate. Eu eram brânză bună în burduf de câine și capul răutăților. Dar ideea să chiulim de la școală ca să mergem să furăm liliac n-a fost a mea deși nici n-a clipit când mi-a fost atribuită. Eu am știut că n-avea niciun rost să neg.
Printr-a opta ne-am îndrăgostit de același băiat, Mihai. Trebuie să vă spun c-a ales-o pe ea? Ei au devenit iubiți iar eu și el, prieteni. Îi povesteam ce flori, ce culori și ce cărți ori ce filme îi plac Alinei Popescu în timp ce-o așteptam împreună pe bancă, apoi ei plecau și eu mă uitam lung în urma lor. Îi spui lu’ mami că am fost împreună. Bine, Scăpărici?
În mod surprinzător pentru toată lumea, la capacitate am obținut o medie mai mare ca a ei. Dar nici măcar atunci n-am fost eu zâna. Nici din comparația aia n-am ieșit mai bine pentru că Ea, sărăcuța, sensibila, nu s-a putut concentra. Pe vremea aia, era un un cap mai înaltă decât mine așa că se uita la mine de sus. În liceu, am recuperat decalajul de înălțime dar mi-au apărut coșuri, în timp ce fața ei continua să arate ca un fund de bebeluș. Ea era preferata profesorilor, lua cu ușurință note mari pe lecții pe care i le povesteam în drum spre școală și pe teme copiate de la mine, iar eu eram mărul stricat care le strica și pe celelalte. Încă o aud pe maică-mea cum spunea exasperată: De ce nu ești și tu ca Alina Popescu? Dacă era de față, invariabil răspundea: Dar n-ar mai fi ea dacă ar fi ca mine. Nu-i așa Scăpărici? Evident că negam că ce-mi doream cel mai tare era să fiu exact ca ea. Mă enerva porecla pe care o folosea în loc să-mi spună pe nume, s-a dovedit atât de bună că toată lumea mă striga Scăpărici, inclusiv ai mei, dar mă prefăceam că-mi place și încercam să-i spun și eu în fel și chip. Și, ti-ar plăcea să fiu ochelaristă ca ea?, i-am zis mamei când Alina și-a pus ochelari. Cu multă asprime, mi-a răspuns cu o întrebare: Urmează să-ți poreclești prietena aragaz cu patru ochi? M-am rușinat, dar sunt sigură că am folosit cuvântul orfelină când i-a murit tatăl și ratată când a picat examenul de admitere la facultate. Bineînțeles că niciunul nu s-a transformat în poreclă, iar faptul că n-a luat la medicină a fost un mare noroc. Nu era pentru tine medicina. Sânge, nopți nedormite, durerile altora. Nu fi tristă! N-a fost tristă decât în zilele în care cineva mă felicita pe mine pentru reușita mea. În anul următor a dat admitere la limbi străine și am ajuns din nou colege.
Întotdeauna am fost coșul de gunoi al Alinei Popescu. Deșerta în mine tot. Am știut care a fost motivul real pentru care a lipsit două săptămâni de la școală în semestrul întâi din clasa a douăsprezecea, nu, n-a fost apendicita. Am știut când și de ce s-a certat cu maică-sa și nu și-au mai vorbit. Când s-a dat la ea unul dintre profesori. De fapt, în toate momentele vieții ei în care a dorit să fiu lângă ea, am fost acolo. Era suficient să mă sune și să-mi spună cu tonul ei plângăcios că nu mai poate, că nu mai suportă, că viața ei este un dezastru, că de data asta chiar va termina cu toate. Reușea să mă sperie de fiecare dată. Nu mai conta c-aveam a doua zi examen, că trebuia să merg la serviciu ori că aveam febră. Stăteam nopți întregi în fum de țigară până mă usturau ochii, cu un pahar în mână îi ascultam lungile lamentații și încercam s-o alin. În ziua următoare, invariabil, posta pe facebook ori instagram fotografii cu ea însoțite de comentarii: Hei, tu, ascultă sfat de la mine: trăiește-ți viața!, Nu înceta niciodată să crezi și să speri!, Nu plânge după trecut, a plecat! Îi dădeam like.
Deși noi eram dintotdeauna cele mai buna prietene, între mamele noastre relațiile au fost mereu mai degrabă reci. Desigur că se salutau și vorbeau despre noi dacă se întâlneau însă întâlnirile lor, cel puțin eu așa știu, au fost întotdeauna întâmplătoare. De aceea mi s-a părut de-a dreptul bizar că și-au găsit sfârșitul împreună. Nici azi nu știu ce căutau împreună în aceeași mașină și a cui a fost vina pentru accidentul ăla stupid. Poate mama ei a vrut s-o roage pe mama mea să mediez împăcarea dintre ele. N-am de unde să știu. Alina Popescu a propus să le facem funeralii comune și mie mi s-a părut firesc. Eu am găsit firma de pompe funebre, am ales sicriele, pachetul de servicii, m-am ocupat de hârtii, am vorbit cu preotul, la cimitir, la restaurant. Timp de două zile, ea a stat la capelă între cele două sicrie ca o zână vrăjită și a primit condoleanțe din partea celor care au venit să le aducă un ultim omagiu mamelor noastre. Eu n-aș fi făcut față, dar Alina Popescu a ținut chiar și un discurs: Moartea mamelor noastre ne leagă chiar mai puternic decât de-am fi fost născute de-aceeași mamă. Am plâns și în următorii șapte ani m-am ocupat de parastase și pomeni.
În timp, a devenit treaba mea să îndrept gafele pe care le făcea Alina Popescu pentru că ea nu putea. Îi era rușine să-și ceară scuze, așa că o făceam eu în locul ei. Le explicam oamenilor cărora le greșise, pe care îi jignise ori mințise, că a avut o zi proastă, că altceva a vrut să spună ori să facă, că n-a fost o minciună, ci felul ei de a vedea lucrurile și că îi pare atât de rău încât nici nu poate da ochii cu ei. Culmea e că în cele mai multe cazuri funcționa. Ea nu avea dușmani și eu nu avem prieteni. Era atât de multă Alina Popescu în viața mea încât nu aveam loc pentru alții.
Altfel, Alina Popescu știa să creeze cele mai frumoase momente. A rămas zâna care îmi aducea magia în viață. Bluza aia pe care eu nu mi-am permis-o, petreceri surpriză, escapade la munte ori la mare, city break-uri. Apoi îmi cerea bani cu împrumut pe care nu mi-i dădea niciodată înapoi, însă eu mă simțeam inundată de recunoștință pentru toate pozele pe care le făceam împreună și pe care le posta apoi pe rețelele de socializare. Adevărul e că se pricepea, deși n-a făcut niciodată un curs.
De când o știam, lucrurile importante i se întâmplau ei. Așa că, în anul ăla, mi-am sărbătorit ziua de naștere într-un club. Ar fi trebuit să fie petrecerea anului. Dar iubitul ei a cerut-o de soție de față cu toți prietenii. Încă îl văd stând în fața ei într-un genunchi, cu cutiuța roșie în mână. Două luni mai târziu, când i-am restituit-o, îmi tremurau mâinile mai tare decât îi tremuraseră lui. Îmi tremura și vocea când i-am transmis mesajul de la ea.
― Se simte prinsă în capcană în relația asta cu tine. Dacă o iubești, îi dai drumul să plece, o lași liberă.
― Cine ești tu să-mi spui toate astea? a urlat el.
M-am întors pe călcâie și am luat-o la fugă.
După o vreme, am ieșit în oraș să bem ceva și să vorbim de-ale noastre. Ca de obicei înainte de leafă, ea n-avea bani. Era sfârșit de august, cald, am găsit o terasă, ne-am așezat la o masă. Vorbea într-una despre noul ei job, despre iubitul ei, despre vacanța în Spania din care tocmai se întorsese. S-a ridicat brusc și a alergat pe stradă după o femeie:
― Doamna profesoară, doamna profesoară, mă mai țineți minte? Sunt Alina Popescu, v-am fost elevă.
A invitat-o la masa noastră și fosta noastră profesoară de fizică, o femeie blândă ca un înger, a acceptat.
― Mă bucur de întâmplare, îmi face mare plăcere să-mi reîntâlnesc foștii elevi, ne-a zis zâmbind amândurora.
― De Scăpărici vă aduceți aminte?
Din tonul întrebării am știut că Alina Popescu era convinsă că femeia n-avea cum să-și amintească de mine. M-am crispat, am înghițit în sec, dar m-am relaxat când am auzit răspunsul pe care i l-a dat:
― De fapt, am știut cine ești tu, după ce-am recunoscut-o pe ea. M-am gândit adeseori la ea. Întotdeauna mi s-a părut specială. Chiar am spus lucrul ăsta de multe ori colegilor, în cancelarie. S-a întors către mine: Spune-mi că nu m-am înșelat.
Alina Popescu n-a postat niciuna dintre fotografiile pe care le-a făcut atunci, deși ieșise al naibii de bine în ele. Eu, în schimb, mi-am notat în calendar data.
Mi-a fost foarte ușor să accept postul care mi s-a oferit la celălalt capăt al lumii. A venit într-un moment bun. Era ocupată cu viața ei în care toate îi mergeau din plin. Probabil că dacă ar fi spus că are nevoie de mine, aș fi rămas. După ce-am plecat, ne-am scris și ne-am vorbit din ce în ce mai rar. Nu m-a vizitat iar eu chiar n-aveam motive să mă întorc. Ajunsesem într-un loc căruia îi puteam spune acasă. Mi-am făcut prieteni, un iubit care mi-a pus marea întrebare. Amintiri fără Alina Popescu.
Deschid ochii. Telefonul continuă să vibreze cu numele ei pe ecran. Întind mâna să rup o crenguță, dar renunț. Ating apa cu piciorul și reflexia mea se vălurește. Magie fără baghetă. Zâmbesc. Cred că am ajuns acolo. La acel moment dat.
