Povestire scrisă de Simona Goșu, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri, „pentru ultima propoziție, foarte reușită ca final.”
Am ajuns devreme şi-am prins loc sub socul înalt, plin de bobiţe mov. Stau lângă mama pe cearşaf. Mă uit la mâinile ei. Le mută de pe o plasă pe alta. Scoate ouăle fierte pe farfurioară. Presară sarea, desparte feliile de pâine. Aşază roşiile. Aliniază castraveţii tăiaţi pe lung. Apucă o pungă mică, transparentă, plină cu o pulbere cafenie, amestecată cu zahăr. Le deşartă în cană, picură apă. Şi-n timp ce mişcă rapid linguriţa, mâinile albe i se fac şi mai frumoase. Se învârtesc, se răsucesc, prinse de cană, purtate de linguriţă. Nu clipesc, nu vreau să le pierd jocul. Căci ştiu că o să apară din pielea mâinilor ei albe. Pornesc invizibile, lungi, chiar din josul încheieturii. La început, doar le ghicesc locul pe sub pielea albă. Se-arată timide, fine, neclare şi răsfirate. Şi apar uşor, ca nişte dungi desenate. Mai întâi întrerupte, întretăiate. Apoi, prind formă prelungi, unite şi închegate. Şi-acum multe, umflate, răşchirate. Îmi închipui că sunt nişte fluturi albi cărora le-au crescut dungi mov. Mişcarea rotundă le umflă mai tare. Sunt multe, mai multe acum adunate, ramificate, perfect trasate. Îmi par ca nişte crengi încurcate şi viu colorate. De cele vinete stau agăţate altele mai mici, subţiri, albastre şi delicate. Mereu când le văd, îmi vine să le ating. Să le cuprind în palmele mele, să le sărut. Mi-e teamă c-o doare când îi apar. Dar ea amestecă, învârteşte, nu pare să simtă nicio durere. Şi îmi doresc să fie ale mele. Să le văd cum se fac din albe albastre, brăzdate de firele astea ciudate. Să am şi eu mâinile acoperite, din senin, cu dungi, fâşii fermecate. Şi mi le las să atârne în jos. Le mişc într-o parte şi-n alta, le legăn uşor, dar rămân albe, nebrăzdate. Doar mamele au mâinile aşa colorate? Mă ridic de pe cearşaf. Fac câţiva paşi. Mă apropii de apă.
Stau pe mal şi mă uit la domnul întins pe pluta umflată. Cu faţa acoperită de un ziar, se îndepărtează lin, uşor de la mal. Îmi las tălpile să atârne în apă. Întorc capul şi o văd. Stă tot pe cearşaf, se uită în poală. Aş vrea să-i fac cu mâna, dar nu ridică capul. Mai încerc. Îmi las mâinile iar atârnate. Dar ele tot albe, de copil mi se-arată. Poate când o să fiu mamă adevărată, o să le văd şi eu ca prin farmec schimbate? Mă trag mai mult către apă. Să le las atârnate cu totul în apă. Dar simt că alunec cu slipul pe marginea verde, lipicioasă de la mal. Îmi văd picioarele cum intră uşor în apă. Mă răsucesc rapid către mal. Încerc să mă prind cu mâinile de marginea vâscoasă. Dar nu am ce să apuc. Înfig unghiile în muşchiul verde. Simt cum îmi intră firicele verzi pe sub unghii. Alunec uşor, cobor cu mijlocul, ridic mâinile în aer. Nu ţip, nu o supăr, promit. Sunt până la piept în apă, dau din picioare, mă lovesc. Simt înţepături în ambii genunchi şi văd câteva dâre roşii prin apă. Încerc să rămân lângă mal, îmi mişc în dezordine mâinile şi picioarele. Trebuie să apuc ceva, caut cu mâna în dreptul genunchilor, acolo unde m-am opintit de o piatră, dar nu găsesc. Şi strig speriată: „Iartă-mă, mamă!”. O văd cum stă aşezată. Mă vede de-acolo. Îşi strânge genunchii cu mâinile şi-ntoarce capul într-o parte îngândurată. Mă sperii atunci. Mă scufund, sunt cu gâtul toată intrată. Şi văd un băiat cum se-aruncă în apă. E lângă mine. Mă apucă c-o mână de subsuori, mă trage spre mal. Mă ridică la suprafaţă. Mă scoate afară. Îmi simt tot corpul cum se clatină, se leagănă uşor, mai rapid, repetat, ca în apă. Stau ghemuită cu faţa către apă. Mă scutur, mă zgudui şi plâng speriată. Aud doar scâncetul meu, vreau să întorc capul s-o văd. Îmi strâng genunchii zgâriaţi aproape. I-ating cu bărbia şi-mi văd mâinile adunate. Sunt albe, netede, foarte curate. Ridic capul şi-l întorc peste umăr. E ocupată – cu mâinile albe strânge, aşază, ordonează.
