Povestire scrisă de Antoaneta Zaharia, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2021 – februarie 2022.
În 1984 se mergea la plimbare prin București. Șantierele construiau blocuri până la Orășelul Copiilor, strada era nămoloasă, noroc că puteai sări pe capacele de canal, dacă nu erai superstițios. Pătratele de ciment, vechile alei din fața caselor demolate, fostele mahalale, cu colțurile ieșite din pământ, lăsau fire de ciuboțica cucului să-și înalțe tulpinile subțiri, pline de inimi verzi.
— Mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește, mă iubește! râdeau fetițele.
— Dacă nu sunteți atente pe unde mergeți, spuse mama Irenei, care conducea expediția.
— Te doare? a întrebat Anelise, ghemuindu-se lângă Irene, care-și privea curioasă genunchiul și sufla ușor peste praful lipit să alunge durerea ce-și făcea loc, înțepătoare, prin pielea ruptă.
— Până te măriți, îți trece! râse femeia, strâmbând din gura, și-și întoarse capul, iar părul ei buclat aproape că le atinse pe cele două fete odată.
Genunchii Irenei erau plini de vânătăi, ca ai Anelisei, plini de coji uscate de piele întărită cu sânge, muiate bine în praful negricios, prin care înmugureau picături rubinii.
— E o cișmea mai încolo, să te speli.
Apa era rece, bună de băut. Era bine să fie cișmea în mijlocul drumului și să poți bea apă, mai ales pe vremea asta călduroasă. O țeavă cu robinet în cap în mijlocul drumului era ceva neobișnuit chiar și pentru ele, fete de București, cu o patrie care se construiește, cu planul făcut pe următorul cincinal, cu drumul spre comunism drept înainte. Șoimii patriei, pionieri care au jurat pe drapel să-și apere țara chiar și cu prețul vieții, lângă pușcăriile Doftana, pionierii de azi, uteciștii de mâine, cei care clădeau, alături de părinți, temelia unor vremuri noi, în care oamenii sunt egali și toți au aceleași șanse. Nu vor precupeți nici un efort pentru a contribui la propășirea și dezvoltarea poporului suveran!
Era liniște în capul lor de copii născuți în comunism și mintea le desfășura drumul cu bucăți dreptunghiulare de beton, cu cișmeaua rămasă acum a nimănui, singură în drum, cu fire de păpădii cu măciulii zburătoare, cu gărgărițe care suiau pe vârful degetelor și care arătau fetelor încotro se vor mărita. A lui Ingrid a zburat departe, în cer.
Din curtea de pe strada Mărțișor femeia a intrat în casa de lut întunecoasă și, când au început să se audă tonuri ridicate de bărbat, fetele au plecat în grădină.
Prispa de ciment cu stâlpii rotunzi, groși, îi aminteau Anelisei de casa bunicului Zamfir. Un scaun cu trei picioare, fără spătar, rotund, de lemn, cât să încapă o poponeață de copil. Fetele au încercat să stea, râzând, pe rând. S-au lăsat și au căzut. Sandale de fete în picioarele goale. Anelise cu fusta de in verde, deja prea scurtă, Irene cu o rochiță cu floricele albastre cusută tot de mama ei. Coceni cu porumb într-o oală roșie cu buline albe.
— Vrei să vezi iepurele?
— Îhî.
— Peste gard e curtea lui Arghezi, ne lasă să intrăm. Vezi?
— Căpșuni!
— Poți să iei una, câte una pentru fiecare, nu se supără. Acolo, departe, e casa lui Arghezi, acum nu ne mai lasă intrăm, dar noi am fost de mai multe ori, a spus Irene, închizând poarta de lemn dintre cele două curți.
N-au ajuns în casă, dar Anelise a văzut-o cu ochii minții. Tot așa, cu prispă, cum era și casa lui tataie Zamfir, dar mai luminoasă, cu perdele albe, cu masa unde scria poetul, cu o cană de lut cu crăițe portocalii, cu pomi care înfloreau la geamul lui, cu o curte îngrijită în care se plimba ariciul. Caprele probabil că nu mai sunt, cine să le crească? Capre albe! Cândva va avea și ea capre albe. Și căpșuni! Mai multe! Doar o căpșună nu poate fi de ajuns.
Grădina tatălui Irenei era umbrită de copaci noduroși, cocârjați, iar lângă rădăcinile lor răsăreau tufe de lalele vineții și roșii. Era nemaivăzut. O grădină întreagă plină de pomi strâmbi, iar lângă trunchiurile lor, tulpini fragede de lalele care pocneau când le rupeai, ori se smulgeau din carne ca un intestin nebănuit de lung, alb, care te pedepsea lăsându-ți în gură otrava amară.
— Nu ne lasă mamaie să le culegem, nici tata, spunea Irene în șoaptă.
Au plecat înapoi cu brațul plin de lalele, înveselite. Nu au auzit toată cearta oamenilor mari care umfla geamurile pe dinăuntru. Mama Irenei cu tatăl Irenei. Nu l-a văzut, dar vocea era a lui, a cui să fie? Bătrâna stătea pe prispă, pe scăunelul cu trei picioare, ca o arătare.
Mamaie n-a zis nimic de flori! Ai văzut? Mă mir! ar fi vrut să spună Irene, dar mamă-sa mergea repede în față, era departe, iar ele trebuiau să fugă în urmă. Abia au reușit să ude lalelele la cișmea, tulpinile se muiaseră de parcă ar fi fost făcute din ceară. Cupele atârnau ca două palme sub pumnul care le strângea cozile. Au încercat și altfel, să le țină atârnate, dar priveliștea era la fel de jalnică, păreau găini moarte care își mișcă necontrolat capul, așa cum văzuse Anelise la țară o pasăre ruptă de câini, pe care tataie o aruncase de-o aripă la groapa de gunoi. Cu palmele sub cupele grele ale florilor, fetele s-au împiedicat iar în pătratele de ciment, dar cișmeaua rămăsese mult în spate, nu se mai puteau întoarce. Genunchii, însă, de-acum erau obișnuiți cu durerea.
Anelise a mai plecat la plimbare spre Orășelul Copiilor, singură, când s-a jucat Caută și găsește. A venit acasă cu câteva monede și chiar cu o bancnotă de cincizeci de lei, găsită sub roata unei Dacii. Dar cișmeaua nu a mai zărit-o. Au smuls-o din pământ și au construit un trotuar nou.
