Povestire scrisă de Horea Sibișteanu, aleasă de Simona Antonescu la Creative Writing Sundays, pe 6 decembrie 2020, la tema „Pornim de la un experiment din psihologie. Cinci oameni sunt legați de o cale ferată pe care se apropie în viteză un tren. Personajul vostru se află în dreptul macazului și ar putea pune trenul pe o altă șină, de care se află legată o singură persoană. Descrieți ce va face personajul vostru. Va schimba macazul? Va trimite trenul pe șina de care este legată o singură persoană, ca să salveze alți cinci oameni? Motivați alegerea pe care o face. Redați-i gândurile, ezitările, ce anume atârnă în balanță atunci când ia decizia.”
Inima îi bubuie în coșul pieptului, mușchii de la gambe îl dor. Îi este tot mai greu să respire, chiar și cu gura larg deschisă, dar nu se poate opri. Șiroaie de transpirație îi curg de pe frunte pe față, îi intră în ochii tot mai mijiți. Abia vede de durere și usturime.
Din spate aude vocea femeii, din ce în ce mai aproape, strigă după ei. Ceilalți sunt mult în fața lui. Vântul începe să adie, îl pătrunde răcoarea. Se împiedică și cade, străbătut de o senzație de libertate. Își aduce aminte de visul pe care îl are mai în fiecare noapte, cum se apleacă peste balustrada de pe hol și cade în gol. Întinde mâinile și așteaptă impactul, e prea obosit să mai facă vreo mișcare. La contactul cu asfaltul, corpul îi este invadat de o undă de durere care pornește de la genunchi și se întinde într-o fracțiune de secundă peste tot.
Se întoarce pe spate, zvârcolindu-se ca un gândac își acoperă faţa cu brațele și își adună picioarele spre burtă. Așteaptă să fie prins. Din depărtare aude vocea lui Laur: „Grasu a căzut, nu vă opriți!”
Printre brațele care-i acoperă fața poate să vadă cerul. Oare nu zicea bunica ceva de ploaie azi, se întreabă. Ar vrea să se ridice, dar știe că n-are sens. Din clipă în clipă femeia o să fie lângă el și, dacă nu și-a rupt acum vreun os, cu siguranță o să i le rupă ea. Ce zi, sigur o să își ia bătaie de la maică-sa când ajunge acasă. Trei rânduri de lovituri, o zi de amintit: căzătura, baba și mama. Poate o să fie eroul cartierului.
Albastrul cerului e acoperit de fața femeii, desfigurată de la efort și supărare. Se apleacă și-l prinde de brațe. Simte durerea odată cu smuceala ei. E în picioare și nu știe dacă să rămână așa sau să se trântească la loc. Se lasă pe vine acoperindu-şi capul cu brațele. Femeia îl ridică din nou, îl înjură: „Fir-ar a dracului de ghiaur. Golanilor! Aț venit la furat!”. Îl plesnește, apoi îi ia de păr ș-l învârte de câteva ori. Țipă de durere şi de undeva aude o voce care întreabă ce se întâmplă. Femeia îi răspunde să-și vadă de treaba lui. Vocea nu mai spune nimic.
Deschide ochii și strigă la femeie să-l lase în pace. Îi dă drumul la păr, dar îl prinde de umeri și îl scutură: „Cum te cheamă, mă? A cui ești?”. Lasă capul în jos și nu spune nimic. Femeia îl mai scutură o dată: „Nu auzi? Cu tine vorbesc!”
Dincolo de parcul cu pompa de apă, la blocul înconjurat de aleea lungă cu gard verde, la parter, se întinde o vie cu struguri din ăia negri aromați. E singura scară de bloc din cartier care nu are copii. Acolo locuiesc numai moșnegi. În afară de alee, unde se ascund când joacă v-ați ascunselea, de băncile din spatele blocului și de doamna Lia, asistenta medicală a cartierului, copiii de la bloc nu prea au de-a face cu acea scară.
Ideea fusese a Mariei, într-o seară când a ieșise cu găleata de gunoi. Maică-sa nu prea o lăsa afară. O punea să facă probleme de matematică cât era ziua de lungă, iar când ieșea, ieșea cu maică-sa și cu bunică-sa. Așa că, atunci când scăpa singură, uita să se mai întoarcă. Voia să fie pusă la zi cu tot ce se mai întâmplase în cartier, să știe dacă Antonia are păpuși noi, să afle dacă a mai venit nebuna care spăla banii cu săpun la pompă şi care cu care s-au mai certat. Pentru noi era o bucurie, avea un râs colorat și mereu puneam pariu cât rezistă afară. Laur avea un ceas electronic cu cronometru și îi dădea drumul când apărea. Ne uitam unii la alţii și mustăceam, pentru că știam ce urmează.
La un moment dat, mama Mariei apărea, îi punea găleata de gunoi în cap și dădea cu pumnii în ea până când Maria promitea că nu mai face. Apoi ridica găleata, Maria era plină de resturi de gunoi pe cap, o lua de braț și o târa acasă să se spele. După câteva zile, Maria apărea din nou cu găleata la noi la bancă, nu se potolea niciodată.
Într-una din zilele astea, îi povesteam Mariei cum Ionuț mâncase un pepene întreg. Cu tot cu sâmburi, cu tot cu coajă. Am ajuns apoi la fructe pe care le mănânci întregi, ca strugurii din vița de la parterul blocului de vis-a-vis de ea. Maria a venit cu ideea de a fura strugurii până să vină maică-sa să-i pună găleata în cap.
Când i-a spus Mariei că nu e o idee bună, că, dacă sunt prinși, o să aibă probleme acasă, ea a început să râdă cum ştia mai bine, s-a ridicat de pe bancă și dansa cu mâinile în șold, cotcodăcind. Toți copiii au început să-l strige găina. A cedat și a acceptat planul.
Timp de o săptămână și-au mutat baza la blocul Mariei, vis-a-vis de geamul cu struguri. Au analizat programul femeii, au pândit de la ferestrele lor pe unde stă prin casă și-au ajuns la concluzia că e bine să acționeze la prânz, când femeia citea în ultima cameră, acolo unde via încă nu ajunsese.
În ziua operațiunii, Maria n-a mai ieșit afară. I-au bătut la ușă și mama ei le-a spus că nu are voie, pentru că nu și-a terminat problemele de matematică.
Le-a spus celorlalți copii să nu acționeze fără Maria. Au râs de el și au început să facă iar ca găina, așa cum făcuse ea când au luat decizia să fure strugurii. Au uitat să se mai uite la apartament, așa că n-au văzut-o pe femeie când a plecat de acasă. Nu au pândit nici pe geamul camerei din fund, să vadă dacă citește ca de obicei, fiind siguri că ritualul nu se schimbase. Au fost prinși asupra faptului, cocoțați pe geam, cu strugurii îndesați în tricourile băgate în pantaloni. Au luat-o la fugă atunci când femeia a început să strige la ei. Nu aveau niciun plan pentru situația asta.
Începe să plângă. De pe genunchi îi curg șiroaie de sânge. Îl dor coastele, nu poate să respire, inima e în gât de frică. Nici urmă de restul, e pe cont propriu. Femeia îl mai întreabă o dată al cui e. Cu o voce stinsă își spune numele: Laviniu. Femeia îl scutură și îl întrebă „și mai cum?”. Privește în direcția unde fugiseră ceilalți. Cu ultimile puteri își trage mâinile din strânsoarea femeii și, printre suspine, îi spune că au furat strugurii pentru că i-a pus cineva să o facă. „Cine v-a pus, mă. Zi!”.
Laviniu a pus totul în cârca Mariei. I-a povestit femeii că ea i-a pus să fure strugurii pentru că i-a ajutat cu tema de vacanță. S-a jurat că ceilalți copii erau la fel de nevinovați ca și el. Printre lacrimi a zis că Maria îi prinde și le pune găleata de gunoi în cap și că dacă fac asta îi lasă în pace. I-a arătat ușa unde stă Maria și s-a jurat că n-o să se mai apropie de blocul ei. A vrut să-i dea și strugurii furați, însă se zdrobiseră atunci când căzuse. I-a jurat că n-o să mai fure niciodată și s-a ținut de promisiune.
Maria nu a mai ieșit din casă toată vacanța de vară. Copiii spuneau că e pedepsită, că maică-sa a bătut-o atât de tare încât i-a rupt mâna. Unii se jurau că au văzut-o în scaun cu rotile, alții tunsă la chelie, dar nimeni nu știa ce e cu ea, de fapt. Gașca l-a primit pe Laviniu a doua zi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu l-au întrebat niciodată ce-a pățit în ziua aia, dar cu toții tresăreau când vedeau poliția prin cartier.
Vara a trecut, a început școala și la puțin timp Maria a apărut din nou cu găleata de gunoi după ea. Nu era nici tunsă, nici în scaun cu rotile. Voia să afle ce s-a mai întâmplat pe la bloc. Nu au discutat niciodată despre ziua aia, nici de Laviniu n-a mai râs.
