Povestire scrisă de Ioana Serota, aleasă de Michael Haulică la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire în care cursantul să „topească” o secvență reală: un dialog, o imagine… Textul va fi însoțit și de relatarea succintă (sub 500 de semne) a secvenței reale. Ca să vedem diferențele. Să vedem cum transformă scriitorul realitatea în ficțiune.”, pe 16 februarie 2020.
Diminețile erau răcoroase și zglobii sub verdeața viei care acoperea o bună parte din universul plin de promisiuni al curții. Ziua era a mea, timpul se rostogolea blând și generos printre pașii desculți. Tătaia m-a chemat că mergem la Dunăre, să-mi iau papucii și cățeaua, să facă și ea o baie.
— Plecăm să-l ajutăm pe nea Aurică. Saru’mâna! am strigat, fugind spre poartă și îndesând câteva căpșuni mici în gură.
Mămaia a ieșit în ușa bucătăriei de vară, cu baticul decolorat legat la ceafă, ștergându-și mâinile de șorț.
— Ioncic, să ai grijă la Dunăre! Grigore, te uiți la ea, da?
— Noroc de tine, femeie, a bodogănit Tătaia abia mișcându-și buzele groase.
Nu l-am auzit niciodată spunându-i pe nume; pentru el, doar eu eram Ioana în curtea aia.
Soarele începea deja să ardă, răscolind mirosul domol de nisip sărat și balegă ce mângâia străzile nepietruite ale Sulinei. Lui Tătaia îi plăcea să povestească, mie și mai mult să îl ascult, dar el hotăra când și dacă vorbim. De data asta răsuna doar clămpănitul mărunt al șlapilor mei în urma lui. O mai strigam pe Lesi din când în când, însă ea își vedea de adulmecatul gardurilor.
Vântul adia răcoros și umed la Dunăre. Nea Aurică și pescarii lui tocmai trăgeau barca la mal. Trebăluiau în liniște, cu mișcări lente și capetele plecate. Când am ajuns în dreptul lor, un strigăt scurt din partea lui Tătaia și Lesi se târa pe burtă, gâfâind la picioarele lui; cu o înjurătură apăsată pe rusește o preveni să nu-i puiască iar.
— Bine c-ai venit, Grigore, să le dau drumul la băieți acasă, a fost greu azi. Ai venit să mă ajuți și tu, Ioncic? Am câțiva raci special pentru tine.
Cu fața arsă de soare și brăzdată de riduri palide, nea Aurică îmi vorbea mereu cu zâmbetul pe buze. Ochii lui mici au căpătat sclipirea obișnuită după ce au tras amândoi câte-o dușcă din sticla cu dop de cauciuc ascunsă sub prelata bărcii.
Stăteau față în față, la doi metri distanță, pe marginea falezei. Plasa încâlcită și udă se revărsa la picioarele lui nea Aurică și, după ce era desfășurată ca un fileu, ajungea în grămezi curate și strânse la picioarele lui Tătaia. Treaba mea era să scot bucăți de iarbă, ciulini sau pești mici rămași încâlciți între ochiurile căscate. Eu eram cea mai bună la asta, îmi spuneau, cu degetele mele subțiri și lungi. Mama zicea că erau făcute pentru pian, dar mie îmi plăcea mirosul de baltă ce-mi rămânea sub unghii. Mă gândeam deja cum să-l conving pe Tătaia să-mi facă raci umpluți; Mămaia n-avea răbdare de așa ceva.
— Să știi că am găsit o ramă la plecare. Era prinsă într-un plaur. E verde și are mânerul înfășurat în sfoară. Am băgat-o în cutie, ți-o arăt.
M-am uitat repede la Tătaia; cu ochii ascunși în umbra pălăriei de paie, continua să tragă și să scuture plasa, obligându-l și pe nea Aurică să țină pasul.
— N-au mai găsit nicio urmă până acum? întrebă timid pescarul.
— Nimic. O să vorbesc cu nevastă-sa, să-i facem de patruzeci de zile de-acuma.
— Ce crezi că s-o fi întâmplat?
— Ei, ce să se întâmple? A ieșit în Baia de Nord și l-a prins hula de pe mare. S-a dus singur, o fi fost și băut. Ce să-i fac, dacă-i prost? Eu i-am mai spus… Ioana, ia vezi-ți de treaba ta acolo, în loc să te uiți în gura noastră ce vorbim.
Eu nici nu mă uitam la ei și degetele îmi alergau cât de repede puteam, dar am primit mustrarea ca și Lesi, pentru că cineva trebuia să o facă.
— Dumnezeu să-l ierte! a șoptit nea Aurică. Era mai mic decât tine, așa-i?
— Da, cu șapte ani. Dar nu era frate drept. Taică-meu s-a recăsătorit după ce a murit mama. Nevastă-sa cea nouă… rea femeie. Costică nu i-o semănat ei.
Ne-am întors mânați de dogoarea apăsătoare a prânzului. Tătaia a curățat pește în fundul grădinii până după-amiază. Din sacul de rafie primit de la nea Aurică a mâncat toată curtea pește – pisicile proaspăt, cățeii, păsările și porcul, cu tărâțe. Mie mi-a fiert Mămaia racii.
Ziarul de Tulcea
„Un pescar este dat dispărut de peste o săptămână. Bărbatul de 62 de ani din Sulina ieșise cu barca noaptea, pe o mare furtunoasă. Rudele au sesizat autoritățile abia câteva zile mai tarziu. Nu s-a găsit încă nicio urmă a pescarului sau echipamentului său. O anchetă este în derulare, iar apropiații speră că acesta se va întoarce totuși nevătămat.”
