Povestire scrisă de Kyre, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri, „pentru umorul de calitate, căldura relatării, construcția unui omuleț fără însușiri simpatic.”
Se făcea că, de circa 24 de ore, ninsese din belşug şi se mai făcea că, acuma, în clipa începutului, dăduse un ger crâncen, de-i trosneau lui Popică degetele de la mână, falangă cu falangă.
Aşa se face că Popică s-a introdus în cofetăria cea mare de pe strada Bucuriei, să se mai încălzească.
Nume parcă predestinat! Popică, fire hâtră şi hazlie, părea că se încălzeşte. Dar! de fapt! el! trăgea! cu… URECHIA! la! ce! DIISCUTĂ!! oamenii! din-jur!
Cofetăria de pe strada Bucuriei vibra surd, oameni de toate condiţiile sociale discutau zoriţi, pe diverse tonuri, unii chiar arătând cu degetul.
Popică! Trăgea! Şi el! Cu URECHIA! Popică trăgea şi el cu urechea. Popică surprinse un tânăr cetăţean arătând cu degetul:
— Cetăţene! Nu-i frumos să arăţi cu degetul! zise Popică autoritar, dar se lăsă furat (nici el nu realiză când sau cum) de direcţia în care tânărul cetăţean arăta cu degetul. Degetul arăta spre o tânără… spre o tânără… o tânără… zână.
„Nice că se poate termen mai nimerit! Zână! Iată un termen cu adevărat nimerit!” Aceasta este inscripţia pe care Popică a scrijelit-o cu unghia pe peretele cofetăriei, şi sunt martori care vor adeveri fără greş că Popică este cel care a făcut-o. Iar aceasta este, după părerea reputatului expert în gesturile lui Popică, dl. dr. doc. Afansie Politruc, cităm, „(…) o dovadă de profundă emoţie sentimentală, un şoc pe care orice om îl resimte la vederea frumosului (…)”
O zână! Popică a văzut o zână! Dar ce discută toţi aceşti oameni despre zână?
Popică îşi ascuţi urechile.
— Tipa are o pată de sânge, între picioare, pe pantaloni! zise conspirativ un poliţai bărbos către o doamnă bine, care sorbea dintr-o cafea.
— Tipa are o pată de sânge pe pantaloni, între picioare, zise tânărul, cel ce mai înainte arătase cu degetul, către perechea lui, un efeminat cu urechi clăpăuge, care se hlizi îndărăt:
— Aşa-i dacă nu poartă Allways!
„Subţire!” a scrijelit cu unghia Popică pe peretele cofetăriei. Exegeţii au stabilit până acum că doar două ipoteze rezistă:
– scrijelitura trădează nervozitate;
– scrijelitura trădează admiraţie.
Exegeţii care susţin a doua ipoteză se împart şi ei în două tabere. Unii susţin că scrijelitura trădează admiraţie faţă de tânărul efeminat cu urechi clăpăuge. Ceilalţi susţin că scrijelitura trădează admiraţia lui Popică faţă de sine însuşi.
Eu zic că Popică, scrijelind „Subţire!” cu unghia pe zidul cofetăriei, a exprimat deopotrivă dezaprobare faţă de cei ce o bârfeau pe zână, cât şi admiraţie faţă de aceeaşi zână. Eu zic că Popică s-a-ndrăgostit instantaneu de zână.
Scrijeliturile ulterioare făcute cu unghia pe peretele cofetăriei (dintre care experţii le-au şi identificat pe cele autentice, produse de Popică), precum şi martorii oculari ce au asistat la eveniment par a-mi da dreptate.
Iată cum au decurs lucrurile: Popică s-a foit nervos pe scaun şi a comandat o cafea. Martorii oculari (dintre care doi se aflau, incognito, chiar în cofetărie, iar un al treilea îşi făcea meseria pe trotuar, în faţa cofetăriei, travestit în femeie bătrână) spun că în timpul ăsta Popică a scrijelit cu unghia, pe scaun, următoarele versuri:
„E divin să vezi în zare
Frumoasa zână cum apare;
Dar nu-i fain să vezi în zare
De nu-i zână, sau dispare!”
Experţii au stabilit că scrijelitura e autentică şi garantat produsă de Popică. Un cântăreţ a pus versurile pe muzică, iar piesa a devenit hit.
Martorii oculari declară că, la scurt timp după aceea, zâna s-a ridicat să plece. Popică a zărit şi el pata, iar ochii au dat să-i sară din cap. Reputatul expert în gesturile lui Popică, dl. dr. doc. Afanasie Politruc, afirmă că, indubitabil, gestul lui Popică trădează, cităm: „(…) profunzimea abisală a sentimentelor la care o fiinţă cugetătoare se poate, totuşi, ridica (…)”.
Deci, zâna s-a ridicat să plece. Zâna chiar a plecat. Popică (conform declaraţiilor unui pluton de martori oculari ce mărşăluiau în ordine pe celălalt trotuar) a dat buzna afară din cofetărie şi a acostat-o pe zână.
Zâna, ea însăşi de profesie martor ocular şi aflată în timpul serviciului, a declarat că Popică i-a adresat următoarele cuvinte:
— Domnişoară, am auzit că aveţi o pată de sânge pe pantaloni, între picioare. E adevărat? Şi dacă da, e acesta un motiv suficient să mă fi îndrăgostit de dumneata?
Răspunsul zânei la întrebarea lui Popică nu e redat nicăieri, organele de ordine motivând această absenţă pe motiv că, cităm, „Declaraţiile martorilor oculari despre sine înşişi nu sunt concludente; aceştia, oameni fiind, tind la interpretări şi exagerări pur personale, total neobiective (…)”.
Cert este faptul că, de atunci şi până în ziua de astăzi, Popică nu a mai zărit-o pe zână; totuşi, i-a purtat o dragoste nestinsă, înflăcărată, a cărei dovadă o constituie nenumăratele scrijelituri făcute cu unghia de Popică pe ziduri, atât în cofetăria de pe strada Bucuriei (devenit loc favorit de reverie de-a lungul peregrinărilor sale de etern îndrăgostit), cât şi pe orice zid mai acceptabil din oraş. Bineînţeles că pe zidurile oraşului au apărut şi nenumărate inscripţii false, plagiaturi, dar experţii le-au identificat şi autentificat pe cele originale. Dintre acestea, sugestive ni se par următoarele versuri, ce se constituie într-o vibrantă dovadă de emoţie pură, sinceră, zguduitoare:
„De-ar fi ca azi să te întâlnesc
Pe stradă,
Zână dragă, te conjur:
Nu lăsa ca să se vadă
În ai mei ochi
Şi-n oamenii din jur
Emoţia caldă, zâmbetul prietenesc
Ce mă animă;
Şi nu mai prididesc
Să mă mai plâng
Şi să încerc
Să nu te mai iubesc.”
