Povestire scrisă de Oana Mihai, apreciată de Florin Iaru la atelierul de scriere creativă, primăvara 2016. Tema: dragostea.
— Cum este?
— Trebuie să avem încredere, mi-a răspuns doctorul. Acum nu pot să spun nimic mai mult.
— Cât timp…?
— Ne vom vedea săptămânal să stabilim ce ai de făcut.
Sinceritatea unui medic este cruntă. Ai impresia că omul în halat alb are pe undeva ascuns și un joben, pentru că sigur este un magician sub acoperire. Trebuie să fie!
Mă îndârjeam să lupt cu viața. Doar pentru că te iubeam. Dar tu nu știai nimic despre toate astea. Nici despre durere. Nici despre medicamente. Nici despre hemoragii. Aveam teancuri de analize, ecografii, grafice din care nu înțelegeam nimic. Și nu era nimeni care să îmi dea vreo garanție că va fi bine. Garanții n-au decât electrocasnicele.
Pe atunci trăiam cu tine o poveste „virtuală”. Nu ne văzusem. Nu ne atinsesem. Îți scriam mult. Îți spuneam mereu ce fac. Unde merg. Ce cred, ce simt, ce mi se întâmplă. Cum arată cățelul meu, cum am camera mobilată, dacă la mine e soare sau cald sau zăpadă sau plouă. Ce anotimp trăiesc aici, dacă e sărbătoare, cu ce mă îmbrac, ce mănânc. Aveam poala plină cu portocale și îți descriam gustul lor, de parcă îi vorbeam unui extraterestru. Dar voiam ca tu să știi că sunt dulci sau acrișoare, zemoase sau fade, cu coaja subțire sau groasă. Toate nimicurile ți le povesteam în speranța că tu simți împreună cu mine.
Te voiam în viața mea. Am știut asta. Da, eu te-am vrut, deți susții acum că tu m-ai ales pe mine.
Ai fost prima mea dragoste.
Dintre toate numele, bineînțeles că tu l-ai avut pe cel mai frumos.
Te-am așteptat. A fost așteptarea mea cea mai lungă.
Durerea. Aproape la fiecare pas. Aș fi vrut să mă port normal, să fac tot ce fac oamenii, chestiile simple, pe care habar nu au că sunt atât de norocoși că le fac.
De câte ori mi-am imaginat ziua când te voi întâlni! Știam că vei apărea. Iar tu, ca orice mare iubire, ai lăsat așteptarea să își spună cuvântul. Am plâns? Da.
Ai venit primăvara, la ce altceva mă puteam aștepta? Abia înfloriseră magnoliile. Ai venit dimineața, tare devreme. Abia răsărise soarele. După mulți ani, m-ai rugat să îți promit că nu voi pleca niciodată de lângă tine. Nu pot să îți promit, dar nimeni nu te va iubi ca mine. Nici în viața asta, nici în alta.
