Poem scris de Ana Zett, la Atelierul Mornin’ Poets #106, cu Radu Nițescu, din 16 martie 2025, pornind de la următoarea premisă:
Al doilea exercițiu din cadrul atelierului de la Mornin’ Poets suna în felul următor:
Peste zece ani, călătoria în timp devine posibilă și ești unul dintre primii norocoși care beneficiază de ea.
Te întorci în 2025 și te întâlnești cu varianta ta de-acum.
Scrie un poem cu în care să combini first-person point of view (tu, cel din viitor) și second person point of view (o discuție cu tine, cel de acum).
Sugestii pentru partea 1: first-person point of view – unde te afli? ce vezi? cum te simți știind că urmează să te reîntâlnești? ce ai vrea să-ți spui? ce n-ai vrea să-ți spui? unde vă întâlniți? etc.
Sugestii pt partea a 2-a: second-person point of view – ce îți spui când te vezi? îți dai sfaturi? care? îți reproșezi ceva? te feliciți pentru ceva? etc.
După ce l-ai scris, încearcă să rescrii întâmplarea într-un poem și din perspectiva unui observator (third-person point of view). Acest observator poate fi cineva (sau ceva) care asistă la întâlnire sau, la alegere, una dintre cele două versiuni ale tale.
***
mi-aș fi dorit să am
două picioare lungi și subțiri
două mâini lăptoase cu două inele
doi ochii neobosiți
să n-o dezamăgesc prea tare –
pășesc
mă-nțeapă iarba uscată
nu mai am tălpile roase ca ea
o văd
transpir
nu e nimeni la mare
e frig
mi-am dorit s-o văd aici
nu știe de mine
nu am emoții
aș vrea să mă îndrăgostesc
să-mi pun cortul aici
să fac baie goală
să mă sărute
tandrețe
m-ar săruta?
o văd –
am îmbătrânit prea tare?
*
– te iubesc!
– ah, mi-a scăpat –
închid ochii și tu nu dispari,
nu avem telefon, tu ești în fața mea –
tu ești fata mea
n-am un sfat temeinic
dacă-ți spun, mă schimbi
am ajuns aici pe călcâiele tale bătătorite
doar ieri le-am dat cu piatra ponce ovală
tu mă vezi și n-am cum să scriu exclusiv la persoana a II-a
mă curentează pielea ta,
tu te temi de tatăl nostru –
și eu
tu ai pielea lăptoasă
și picioare lungi și subțiri
tu nu ieși din casă de frică
tu ești iubită și nici nu știi
tu nu scrii despre iubire
tu scrii cu viteza telecabinei sinaia
tu ești tenace și te strecori în paturi străine
tu-mi dai nostalgii și materiale de vis
tu ai s-ajungi să fii c-un tenisman
și-o să-ți placă mingile mici și verzi și păroase și săltărețe –
tu o să fugi de-acasă de multe ori
și n-o să fii niciodată cu I. –
s-a stricat trenu’
*
se văd
seamănă
la mare e frig
textila rezistă
mamă-fiică?
surori.
le e frică –
străine?
foste iubite? –
e greu și cu exșii și cu familia
au mai fost aici
când era asta mare mică
și venea la cort cu maică-sa,
apoi cu un gagic,
apoi cu altul
acum e luminoasă ca atunci când stătea aici în stânga –
la fără plată, la fără material,
își vorbesc intens
dacă le filmez
au potențial de sundance
america mă cheamă –
da’ acum e despre ele
focus
nu se respectă cerința
subiectul interferează
femeile astea două stau pe o funie între plăcere și durere –
au mâini lăptoase și picioare subțiri
lasă urme de pași pe nisip
cu cât asta mare e mai luminoasă
asta mică se închide
nu-i vine să creadă
că asta mare nu dă în ea,
n-o atacă, n-o provoacă, nu-i dă să zacă –
cealaltă o mișcă, o mângâie, o dezbracă încet
fac dragoste pe nisip
o siluetă se ridică
merge în apă –
e plaja goală
