Avem concurs, punem la bătaie o invitație (pentru două persoane) la concertul Alternosfera.
Termen limită: 23 mai, la 20:00.
Vă invităm să scrieți într-un comentariu la acest articol, fie o strofă alternativă, fie o scurtă povestire care să înceapă cu „Trăiam într-o sferă alternativă”.
Cel mai imaginativ comentariu va primi invitația, pe 24 mai anunțăm câștigătorul.
Trăiam într-o sferă alternativă de ceva timp, totul era relativ, cele patru dimensiuni alea planetei noastre erau infime in comparație cu multiuniversul extraterestru în care fusesem adus.
Totul a început când aveam 18 ani și începusem să deslușesc tainele fenomenelor extraterestre. Într-o zi relativ normala care avea asupra ei încă de dimineață un văl de mister și neliniște. Eram pe munte, aproape de Vârful Leaota, plecasem să caut un izvor în apropiere când am simțit o prezență în spatele meu, mă întorc însă nimic, totul pare a fi în ordine. Cu toate că acum o secundă simțeam vântul bătand cu putere creasta, făcând un sunet constant care parea ca te impinge de la spate, în clipa asta totul e cufundat într-o liniște mortuară, nefirească.
Încerc să mă ridic dupa ce m-am asejat ca să îmi trag sufletul și nu reușesc, de fapt tot corpul meu era paralizat, îmi simțeam inima încercând să îmi sară din piept dar eu nu puteam să fac nimic. De nicăieri simt o întepătură usoară la baza capului, urmată de o „voce” care îmi ocolea auzul și pe care o percepeam direct la nivel neuronal:
-Stai calm! Ai fost ales pentru a duce mai departe rasa ta. Acum totul depinde de tine…
Încerc să îl întreb cine e și ce vrea, dar atunci simt cum mă cuprinde o stare de liniște și relaxare totala care mă face să adorm.
Pare că a trecut o veșnicie, acum totul e relativ, simt cum devin din ce în ce mai ușor. Atunci îmi recapăt puterile și îmi fac curaj să deschid ochii. Pluteam…
Trăiam într-o sferă alternativă. Nimeni nu credea în existenţa ei, unii nici măcar nu auziseră zvonurile care vorbeau despre aşa ceva.
Nu avea graniţe vizibile, nu era marcată fizic de nimic, dar influenţa sa era adânc imprimată în spiritul tuturor membrilor săi. Nu pot fi numiţi locuitori, alternosfera noastră era mai mult decât un mediu de viaţă, era un concept abstract al cărui adevărat înţeles se pierduse cu mult timp în urmă. Sau poate nu fusese niciodată cunoscut.
Ne deosebeam de oamenii onişnuiţi prin puterea noastră de a crea. Aşa eram numiţi de către cei destul de curajoşi încât să susţină existenţa noastră – Creatorii. Fiecare membru al sferei noastre avea abilitatea de a schimba realitatea, de a o modela şi creiona după bunul lor plac. Unii o făceau prin cuvinte, alţii prin desen sau muzică. Dar toţi aveam acelaşi scop: să păstrăm echilibrul Lumii Lor.
Problema mea era că nu mă regăseam total în cei ca mine. Îmi plăceau cuvintele, mă fascinaseră de când mă ştiam, însă simţeam nevoia de altceva. Şi mi-am dat seama că locul meu nu este acolo în momentul în care am realizat că nu mă pot ajuta de cuvinte pentru a exprima ceea ce vreau. Această sferă alternativă, locuinţa spiritului meu adolescentin, îmi întinsese o capcană. Nu mai aveam alternative.
Lumea mea s-a prăbuşit şi am încercat să găsesc o scăpare. Eram conştient că nu puteam să transpun decât într-un plan spiritual inferior, ca un Hyperion îndrăgostit, însă nu mi-a păsat nicio clipă. Voiam să evadez.
Aici începe povestea mea – un adolescent tulburat, cu părul alb şi ochii gri, care a dat o alternativă imposibilului.
Trăiam într-o sferă alternativă unde el mă căuta în fiecare femeie ce îi ieşea în cale.
Le spunea tuturor o poveste: “Cea mai sigură parte a corpului sunt umerii. Fie că sunt rotunzi ca merele pe jumătate verzi, ascuţiţi ca nişte ace de gămălie, lucioşi ca niste polonice, aspri şi roşii ca nişte colţuri de casă din cărămidă, sau moi, ca nasurile de burete ale păpuşilor de teatru, cu ridicături si cucuie, ca nişte domnişoare desenate de Picasso.
Iţi poţi sprijini fruntea de ei, sau urechea. Ei estompează zgomotele de televizor, de conversaţii, scârţâitul parchetului şi rotunjesc în norul de fum de ţigară o breşă de aer respirabil. Miros a piele calda şi săpun, a ţesătură de mercerie, a canapea catifelată, a etichete, a nasturi luciosi, pe care-i poţi rontăi dacă te simti copilăreşte fericit. Iţi poti freca de umeri ochii obositi, îţi poţi inmuia obrazul de forma lor tare şi poţi da repede din cap, până când te ciufulesti şi nu mai vezi nimic din cauza părului. Pe un umăr poţi adormi şi-l poţi săruta prin haine.”
Afară e vară şi eu fumez din ce in ce mai mult. Sfera este compactă şi el nu mă ajunge. Mai are de povestit despre umeri. Si apoi…
Trăiam într-o sferă alternativă pentru ca miscarea ei alterna. Aici, Soarele rasarea, cand de la E la V, cand invers. Se oprea subit intr-un punct si reincepea rotatia in sens invers. Era destul de complicat, abia ajungeai de la munca si vroiai sa faci un dus..insa rasarea iar Soarele intr-o ora si trebuia sa mergi iar la munca. Era palpitant si in acelasi timp obositor. Sfera asta se deformase din cauza miscarii haotice si nehotarate care parea ca poseda o constiinta proprie, in afara constiintei populatiei. Avea momente de bucurie si de depresie. Se invartea mai repede cand era fericita sau nervoasa, mai lent cand medita si sarea atunci cand o gadilam. Noi dpindeam de ea si ea de noi. Cine a zis ca suntem independeni? Prin natura noastra suntem definiti ca suflete si corpuri dependente. Alternam si noi intre bine si rau, urat si frumos, mare si mic, roz si negru. Avem de unde alege.
Pentru cei ce vor concluzii:
1- Suntem multi
2- Vrem invitatie la Alternosfera
3- Cineva o sa castige
4- :)
Trăiam într-o sferă alternativă cu siguranta. Altfel de ce puteam folosi intreg alfabetul dintr-o data?
Eram spre sfârșitul celei de-a șasea pagină când litera E de la mașina de scris s-a desprins și a căzut pe podea, s-a rostogolit și a nimerit fix sub patul vechi. Acesta fost singurul lucru care a putut să mă scoată din frenezia scrisului. M-am oprit, m-am uitat la ceas, m-am uitat afară pe geam și de abia atunci am observat că se înseninase și că ora era aproape de 6. M-am șters la ochi și m-am trântit pe burtă în căutarea literei pierdute. Patul era un model foarte vechi, nu era înalt deloc iar distanta dintre podea si rama lui era extrem de mică. Dar cumva, litera aceea a reușit să se strecoare sub pat. Să nu mai spun că era facut dintr-un lemn foarte greu așa că nu puteam să îl ridic de unul singur. Și chiar dacă reușeam să îl ridic măcar puțin nu aveam cum să apuc litera de la mașina de scris. Era o treabă de două persoane iar eu eram singur cuc. Cum a fost posibil ca o piesă minisculă de plastic să ajungă cu atâta măiestrie într-un loc atât de îngust? Asta e…chestile mici au tendința să ajungă în locuri greu de accesat.
M-am ridicat de pe podea, m-am uitat încă odată pe geam și imediat un fior m-a trecut pe șira spinării. Afară era beznă totală. Cum era posibil așa ceva?! N-am stat pe podea decât două minute iar când mă aplecasem era încă lumină afară iar furtuna se potolise de mult. Nu era nici iarnă ca să se întunece devreme. M-am uitat la ceas, și imediat mi-am dat seama că ceva nu era în regula: era ora 23:33… Am clipit de 3 ori, m-am frecat la ochi și m-am lipit de geamul din camera. Pădurea foșnea sub bătaia vântului de vară iar licuricii se vedeau de la etaj cum zburau printre copacii aplecați de vânt și timp. Poate că leșinasem?! Nu, nu avea cum să fie asta…Mi-aș fi dat seama dacă era să leșin. Totul a fost făcut conștient. M-am aplecat după piesă la ora 17:54 iar când m-am ridicat era 23:33. Atâtea ore au zburat pe lângă mine fără să conștientizez?? Adică am auzit de termenul “absorbit de muncă” dar asta era deja prea de tot. Am decis să trec cu vederea această întâmplare ciudată și am dat vina pe oboseală și pe lipsa somnului. Așa că am uitat și de litera pierdută și m-am întins în pat cu speranța că voi reușii să adorm.
Cred că a fost prima seară de când ajunsesem aici în care am putut dormi linistit și destul de mult. Pesemne că întamplarea de aseară m-a deranjat în așa hal încât chiar am putut să dorm. Mă simțeam de parcă dormisem ani de zile. Aproape că uitasem cum e să dormi bine. Camera era luminată mai mult ca de obicei, mai ales pentru ora aceea a zilei. Sau iar dormisem peste program? Când spun program mă refer la programul pe care mi l-am făcut singur pentru a reuși să scriu câte un pic în fiecare zi. Mă uit iarăși la ceas și văd că am dormit puțin peste program, aproape o oră. Dar totuși, era prea lumină afară chiar și pentru ora aceea. Nu îmi plăcea ce se întâmplă. Sentimentul de aseară se reîntorsese, ceva iarăși nu era în regulă. Ce putea să fie de data asta? Extratereștrii? Apocalipsa? Gândul la aceste lucruri m-a făcut să râd un pic, râdeam mai mult de imaginația mea și de ce idei puteam să am la ora aceea a dimineții. M-am dat jos din pat și m-am dus la fereastră, doar ca să regret imediat această decizie. Zăpadă. Peste tot era zăpadă. De aceea era așa lumină afară. Lumina aceea alba, enervantă, reflectată de zăpadă, care deranjează ochiul într-un mod unic. M-am trântit pe scaunul de la birou, încă privind pe geam, cu gura căscată. Așa ceva nu se putea întâmpla din nou! Aseară am sărit peste câteva ore iar acum observ că am trecut de vară, am sărit peste toamnă și am ajuns în toiul iernii!. Toată această întâmplare părea scoasă din serialul “Zona Crepusculară”. Am ieșit afară din casă și m-am dus pe prispă roasă de vreme. Zăpada era înaltă de câtiva centimetrii, aproape peste jumătate de metru și termometrul de la usă arăta o temperatura de -10 grade C. Desculț cum eram, am sărit în zăpadă și imediat am simțit mii de înțepături în tălpi. Zăpada îmi ajungea pănă la genunchi. Nu știu de ce făcusem gestul acesta. Cred că aveam nevoie să simt frigul pe propria-mi piele ca să pot crede acest fenomen incredibil de ciudat.
M-am asezat să scriu și mi-am adus aminte de litera pierduta cu o seara în urmă (sau acum câteva anotimpuri în urma). La naiba! O să trebuiască să însemnez fiecare E lipsă cu creionul…..cu exceptia cazului in careeee….
Trăiam într-o sferă alternativă, de tranzitie dureroasa, de chipuri de imprumut…..plangere de gheturi sub o lupa cenusie, fara forma. Imi era teama sa ies, nu ca mi-as fi dorit. Dar, animalele asemeni mie imi ieseau in cale, albe, alunecoase, smiorcaite, cantand despre utopii. Foc aprins, calorifer scump, flori ce se topesc daca le bagi in casa, tigara lunga (sa ti-ajunga zice Buna) si ganduri despre tine. Nesfarsita, imi dai nastere si pui fiinta vie in mine. Mi-e dor de verile in care flacara brichetei ramane suspendata in absolutul de fierbinteala, toropita de caldura, nemiscata ca o fiinta vie ce respira soare brut. Sa stau pierduta cu mintea sahariana, cu sangele curgand a nisip. Cu tine infasurata noaptea in sacul de dormit. Sa visam canguri si satane in spelunci splendide de bere cu arhitecturi bizare de note inecate in lava. Cu perle in borcane cu parul lung. Cu suflu de albastru imposibil in cafea cu gust inconfundabil de mahmureala si foc de saltimbanci. Am reusit si de data asta.
Traiam intr-o sfera alternativa si intre noi era ceva modern. Cateodata nu vorbeam zile in sir, sfera era mare si el ratacea printre caramizile albe care compuneau labirintul. „Daca vrei sa vezi pe cineva pe care n-ai mai vazut de mult, tot ce trebuie sa faci e sa inghiti niste aspirine” mi-a zis ultima oara in timp ce se incrunta la trei melci somnolenti tolaniti la soare pe doua caramizi albe pe care le foloseau drept sezlonguri. „Am incercat si cu antibiotice, riscul e mai mare, dar merge mai bine” am replicat.
Imi placea mai mult cand era si el in partea mea de sfera, mai ales fiindca atunci cutia cu aspirine nu isi mai gasea intrebuintare.
Asta-vara, cand ploile nu veneau, i-am scris pe-o caramida desi stiam ca ii plac numai cele perfect albe „Nu imi doresc in alte sfere loc, mie straine, daca stiu ca m-astepti sub soare”. El mi-a raspuns inversunat ca refuza sa duca gunoiul astazi, cojile de portocala pe care tocmai le aruncase inca miroseau frumos. Si uite-asa sfera asta continua sa fie alternativa.
traiam intr-o sfera alternativa si reuseam sa supravietuim in cealalta, caci era ceea ce aveam nevoie. Din ea ne luam aerul si apa, o cladisem instinctual in incercarea de a continua pana la capat si curgea in paralel see you viata.
Ajunsesem sa percepem aceasta dimensiune in plan principal, restul era departe, restul se intampla tangent la alternosfera. O construisem in jurul nostru, progresiv si sistematic, incat incepuse sa ne patrunda in interior acaparandu-ne si oferindu-ne o libertate imposibil de perceput in alte conditii.
Nimic nu marca granita intre lumea reala si alternosfera, see you totii ne purtam trupurile intr-una si doar suflete exacerbate in cealalta, nu puteam trai singular doar intr-una din ele.
Marea problema era atunci cand unii dintre noi nu mai sesizau existenta celei reale iar asta le marca sfarsitul, nu intelesesera scopul existentei celei de a doua, celei care venea ca o salvare in fata conditiei umane.
Cum reuseam noi ceilalti sa pastram echilibrul?
Fiecare pastram totusi conexiunea celor doua lumi tocmai prin legaturile dintre noi, pentru ca toti pastram aceleasi familii si prieteni in sferele paralele. Un singur lucru nu reusisem sa-l schimbam: procesul afectiv isi mentinea conditia pe cele doua taramuri si asta le conecta in mod perceptibil.
Continuam inca sa construim si telul e acelasi: o dimensiune fara limite, care sa aspira cealalta lume, sa o cuprinda si sa o asimileze intr-o lume utopica istoriei reunite celor doua dimensiuni.
Traiam intr-o sfera alternativa din moment ce fiecare din noi ne chinuiam sa gasim fraze cat mai ciudate, legate din cuvinte care se respingeau intre ele ca magnetii de aceiasi poli. Si asta pentru a ne convinge pe noi insine si apoi pe ceilalti ca putem fi alternativi, dincolo de rutina in care ne cufundam dureros. In ce masura reuseam asta e greu de spus si nu cred ca va exista masura pentru a explica rezultatul neasteptat pentru toti, chiar si de catre victorios.
Aveam nevoie de un bilet sau de satisfacerea vanitatii pe acest fundal al concertului dorit?
Asa ca haideti sa ascultam muzica si sa nu mai incercam sa atingem alternosfera pentru ca originalitatea nu poate fi decat copiata.
Asta vrem?
Nu!
Vrem biletul ala!
Cel mai mult ne-a plăcut discursul despre umeri al Tatianei, așa că la ea merge invitația.
Mulțumim tuturor pentru imaginație, vă trimitem ultimul număr al Revistei de Povestiri dacă ne dați un mail cu adresa poștală – salut @ revistadepovestiri.ro
Asta clar este cel mai bun mod în care mi-am început dimineaţa săptămâna aceasta! Mulţumesc! Cum procedez pentru a intra în posesia invitaţiei?