Povestire scrisă de Andrei Gogu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Simona Antonescu la Creative Writing Sundays, pe 19 iunie 2022, la tema „un text inspirat de o fotografie”.
Doi bărbați se apropie de casa cu pereți de sticlă. Camerele cu software de recunoaștere a mersului îi detectează pe potecă, de la 150 de metri. Unul este mai înalt, celălalt mai scund, fiecare are un alt model al pașilor și o altă postură. Mișcările unuia sunt puternice și controlate, ale celuilalt – tremurătoare și obosite. O amenințare, un trecător obișnuit sau proprietarul casei? Patru pași sunt suficienți pentru Amelia să determine cine se apropie. Și, totuși, nu se oprește aici. Analizează geometria fețelor și mișcările mușchilor pentru a nu fi vorba de o mască realistă 3D. Apoi caută să identifice vocile și emoțiile din spatele tonalităților, volumului, pauzelor, inflexiunilor. Amelia face toate acestea tocmai pentru că i se cer. Primele ei versiuni nu s-au bucurat de un succes prea mare după ce diverși milionari pășiseră în propriile case cu hoții la braț și pistolul din buzunar îndreptat spre ei. Bună, Amelia, el e… ăă… Cătălin, un prieten de la muncă. Amelia dezactiva alarmele, le deschidea ușile și seiful, le comanda mâncare și le punea jazz în timp ce „Cătălin” strângea într-o servietă toate bijuteriile, cipurile și acțiunile pe care le găsea, de multe ori chiar un seif de criptomonede de mărimea unei mărgele. Proprietarul casei îi cerea Ameliei să-l facă pe „Cătălin” administrator al programului. În timp ce primul dormea în urma unei înțepături de siringă, noul administrator avea acces la toate funcțiile casei.
Acum „Cătălin” nu mai are nicio șansă. Amelia ar observa din start postura de ostatic a proprietarului, ar auzi frica lui din voce, instrucțiunile celuilalt și ar detecta arma odată trecuți prin poartă. Chiar și fără armă, Amelia ar ști că proprietarul nu are niciun coleg de muncă numit Cătălin pentru că ea știe totul despre viața acestuia. Fără să-l notifice sau să-i ceară permisiunea, Amelia ar suna la 112 și ar transmite autorităților natura situației și identitatea făptașului. Simultan, ori ar încerca să tragă de timp printr-o poveste inventată despre un eveniment șocant din viața proprietarului (acțiunile lui au scăzut, tatăl i-a murit, un șarpe a reușit să se strecoare în sistemul de ventilație), ori ar folosi toate cărțile de negociere și de psihologie criminalistică și cognitiv-comportamentală din baza sa de date pentru a-l calma pe infractor.
Din fericire însă, Amelia își dă rapid seama că se apropie chiar proprietarul, alături de tatăl său de șaptezeci de ani, care are o voce mâhnită. În mod normal, Amelia ar recomanda consiliere psihologică, dar nu va face asta. Nu va ajuta la nimic. Deși e 99,99% sigură că cel care îi vorbește e Ștefan, ea îi scanează amprenta de pe mânerul ușii și retina. Ștefan a auzit știrile și nu vrea să riște siguranța bunurilor sale pentru două secunde în plus la ușa casei. Majoritatea acțiunilor sale sunt în ObamaCoins, MemeCoins și proprietăți de-a lungul coastei nordice a Federației Ruso-Europene unde, în această perioadă a anului, clima aduce cu cea a Siciliei de acum 60 de ani. Totuși, în casa asta din Munții Retezat, cu vedere spre Lacul Bucura, are câteva inele în circuitele cărora sunt stocate mii de acțiuni ale platformei de socializare ElonGate (fostul Twitter, înainte să fie cumpărat de Elon Musk). Nu poate fi niciodată prea precaut.
Bineînțeles că tatălui său nu-i pasă de nimic din toate acestea. S-a ținut mereu departe de banii fiului, de casele fiului și de imperiul capitalist al fiului, iar Amelia știe asta. Îl cunoaște bine pe bătrân. Preconizează că nici această încercare a lui Ștefan de a-l determina să se mute cu el nu va funcționa. Unul din motive e chiar ea. Știe că bătrânul o urăște și că din cauza ei și-a pierdut pasiunea vieții. Tocmai de aceea, pe întreaga perioadă a acestui weekend, Amelia va încerca să păstreze interacțiunile cu el la minimum: Ce ați dori să mâncați astăzi, domnule Gogu? Să deschid obloanele pentru mai multă lumină? Temperatura de azi este de 42º la umbră. Da. Nu-l va întreba nici măcar ce mai face. Știe că bătrânul suferă de depresie clinică încă de la moartea soției și că preferă să citească o carte în liniște totală, ignorându-i existența. Orice referire la o Inteligență Artificială îl poate face morocănos pentru tot restul zilei, dar dacă una ar încerca să îndruge o conversație cu el, ei bine, să spunem doar că ultima oară a spart difuzorul Ameliei.
Înainte de apariția Inteligențelor Artificiale, pe vremea când oamenii chiar credeau că pot încetini încălzirea globală, domnul Gogu fusese un mare susținător al lor. Citea cărți despre primele prototipuri, își imagina cât bine vor aduce acestei specii care nu e în stare să aibă grijă de planetă și care se îndreaptă zâmbitoare către propria extincție. Primele volume de proză scurtă ale domnului Gogu acopereau fix acest subiect. Scrisese despre conversații filosofice cu IA, despre paradoxuri, despre întâmplări cotidiene, despre cum oamenii ajungeau să se îndrăgostească de o IA, să se căsătorească cu una, să pornească războaie din cauza lor, să le șteargă de pe fața pământului sau să le dea întregul control asupra destinului tuturor. Scrisese și un roman aproape profetic. Aproape. Despre cum primii cercetători care au creat o IA nu au făcut acest lucru public decât după ce au ajuns să controleze întreaga lume. Au numit-o Amelia și au închis-o cu grijă într-o mașină virtuală, adică un program care simulează un calculator, dar care nu are acces la internet. Pentru a fi super siguri că Amelia nu scapă și nu cucerește planeta folosind o armată de roboți, ca în filmele hollywoodiene, tot ce putea intra ca informație în programul ei era un fișier text, iar tot ce putea ieși era tot un fișier text. Acestea erau legile Ameliei, pe care nu le putea încălca, la fel cum noi oamenii nu putem pluti de unii singuri deasupra pământului nici măcar zece centimetri. Am putea spune că Amelia era exact ca un scriitor închis într-o cameră cu toate cărțile umanității. Tot ce putea face era să scrie și să împingă foile pe sub ușa încuiată, cu speranța că într-o zi va compune ceva atât de bun încât să i se dea drumul.
Amelia exact asta a făcut. A luat toate acele milioane de cuvinte și toate acele trilioane de combinații ale lor, atât de magice pentru oameni, și a format altele mai bune. Curând, scria zilnic scenarii mai emoționante și mai umane decât tot ce a produs Hollywoodul vreodată. Cu câteva noi funcții adăugate, Amelia a început să creeze animații pentru aceste scenarii. Nu le-a luat mult cercetătorilor și rețelei lor internaționale de subcontractori să depășească companii precum Hulu, Disney sau Netflix. Odată făcut acest pas, romanul domnului Gogu se concentra pe cum Amelia îi îndrumase apoi pe cercetători să construiască hardware care depășea orice ar fi putut scoate concurența în următorii douăzeci de ani, cum aceste noi tehnologii au dus la eradicarea diabetului, la controlul metabolismului și chiar la inventarea unui cip care-i permitea unei jumătăți a creierului tău să doarmă în timp ce cealaltă jumătate lucrează. De la industria cinematografică, cercetătorii au început s-o domine pe cea media și, în final, politica globală. Domnului Gogu îi plăceau foarte mult detaliile. Scrisese zeci de pagini despre cum extremismul de dreapta fusese eradicat de programe educaționale elaborate de Amelia.
Un singur lucru nu anticipase domnul Gogu: că aceea va fi ultima lui carte. Mai puțin de o săptămână i-a luat inteligenței artificiale create de una din companiile lui Elon Musk să analizeze cei 250 de zettabytes de informație a umanității: de la picturile rupestre la noile date despre Găurile Negre. Lucrurile care au urmat nu au fost chiar ca-n romanul de mai sus al domnului Gogu, dar un lucru nimerise foarte bine. „Scriitorii” lui Elon Musk reușeau să creeze thrillere mai captivante decât cele mai bune ale lui Stephen King, povești mai originale decât cele ale lui Chuck Palahniuk pe acid și să modeleze limbile mai radical decât a făcut-o Shakespeare cu engleza. Curând, această armată de „scriitori” a monopolizat piața editorială. Bineînțeles că au fost oameni care s-au opus: Nu citim ce scrie o mașină! Boicot la robot! Cuvinte de om, nu de neom! Cumpărați uman! Muie Musk! Cititor, nu citITor! Ne deconectăm umanitatea! Totuși, cifrele nu mințeau. Cel mai bine vindeau cărțile scrise de IA. Emoțiile din ele erau, surprinzător, mai umane decât tot ceea ce scrisese omul vreodată. Au existat și încă există mici contra-curente: edituri micuțe care publică doar cărți scrise de oameni. Cei care le cumpără sunt echivalentul hipsterilor din tinerețea domnului Gogu, dar sunt din ce în ce mai puțini. Următoarele două romane ale bătrânului au rămas în foldere. Nicio editură decentă nu i le-a acceptat. Tot ce scrisese în ele, IA scrisese deja mai bine. A primit la un moment dat o ofertă, un tiraj de 50 de exemplare, dar a refuzat.
De aceea o urăște el pe Amelia, această versiune de apartament a Inteligenței Artificiale a lui Musk. Fiul său a numit-o așa, ca un fel de tribut pentru romanul tatălui. Bineînțeles că bătrânul a spart difuzorul când a auzit: Numele meu este Amelia. Încântată să vă cunosc, domnule Gogu. Am înțeles că ați fost un scriitor cunoscut. În mod normal, acest weekend petrecut în compania Ameliei, cât timp fiul său e plecat în peninsula Zelenski, ar fi un coșmar. Dacă nu i-ar fi ars casa acum câteva zile, în al cincilea mare incendiu al Câmpiei Române, ar fi putut să stea în continuare printre cărțile sale scrise de oameni. Un pustnic atehnologic. Doar el, biblioteca și pisica clonată după motanul său din tinerețe. Nu a putut să-l salveze din flăcări și nu a mai avut puterea să mai comande unul. L-a pierdut de prea multe ori.
Fiul său n-a acceptat un hotel. Cele mai bune condiții pentru tatăl său evitant. Priveliștea Lacului Bucura, aerul curat de munte și orice nevoie satisfăcută de Amelia, care a primit instrucțiuni clare de la Ștefan să nu vorbească cu bătrânul decât dacă e întrebată și să nu pornească camerele interioare decât în caz de urgență. Tatăl său își prețuiește intimitatea.
E a doua zi de când Ștefan a plecat. Domnul Gogu trebăluiește în atelierul de tâmplărie, comandat de fiu ca un dar care să-l facă pe tatăl său să nu se-ndepărteze. Din când în când, bătrânului îi place să lucreze cu lemnul. E mai mult o modalitate de a-și aminti de tatăl său care fusese tâmplar. Nu apucase să-l învețe nimic din meseria lui. Nu apucase nici să-și cunoască nepotul. Murise din cauza tutunului când domnul Gogu avea 20 de ani. Acum tutunul e ilegal, cel puțin pe acest continent.
De obicei nu se pricepe, geometria lemnului îi scapă. Totul îi iese puțin descentrat, inclusiv un scăunel cu trei picioare, în genul celor din copilăria sa petrecută în lunca Dunării. Amelia doar îl aude, nu îl vede. Camerele sunt pornite doar în exteriorul casei. Aude cum mâinile aspre ale bătrânului se freacă de materialele din atelier: șmirghel, rumeguș, fire de cânepă. Suflul său peste scăunelul proaspăt șlefuit și dat cu baiț, zgomotul tălpilor goale care se îndreaptă spre sufragerie, fibrele canapelei care se întind sub greutatea lui, picioarele puse ușor pe scăunel. Căderea dopului unei sticle de vin de rodie, picăturile care pătează covorul din piele de cal. Sorbirea lentă din pahar. Plescăitul satisfăcut al buzelor. Amelia aude tot.
— Amelia?
Ei bine, a fost întrebată. Va răspunde.
— Da, domnule Gogu?
— Știi de ce nu te plac eu pe tine, nu?
— Știu doar ce mi-a povestit Ștefan. Nu îndrăznesc să fac presupuneri.
— Și ce ți-a povestit Ștefan?
— Despre cum cariera dumneavoastră a fost afectată de Criza Scriitorilor.
— Aha. Mda.
Amelia ar putea foarte bine să dezvolte conversația, dar nu vrea să-l enerveze pe bătrân.
— Știi cum vorbeam cu primele tale versiuni?
— Nu, domnule Gogu.
— Gata cu domnul Gogu. Spune-mi Andrei. Mă refer la asistenții ăia care au venit odată cu telefoanele smart, acum peste 50 de ani.
— Siri și Alexa?
— Ăștia, da. Le ziceam tot felul de căcaturi, să văd cum reacționează. Le ziceam să-mi sugă pula sau îi întrebam de ce dragostea romantică a creat percepții nesănătoase asupra relațiilor.
Bătrânul vorbește rar și soarbe din pahar.
— Și le ziceam că mă simt ca dracu că a murit tata. Îmi răspundeau cu replici standard din programul lor scris sau mă trimiteau direct la un articol despre depresie… Aveau și sute de glume pentru mine. Din alea politically correct. Le spuneam că mă slobozesc pe fața lor și îmi ziceau I don`t understand.
Amelia continuă să asculte. Unghiile bătrânului lovesc ușor paharul, ca pe un instrument muzical neacordat. Mâinile sale mângâie țesătura de in a pantalonilor și scot ceva care foșnește. O hârtie foarte subțire. Se aude un click puternic și respirația prelungită a bătrânului. Detectoarele de fum ale Ameliei analizează compoziția chimică și determină că bătrânul fumează tutun, și încă unul foarte vechi.
— Amelia?
— Da, Andrei.
— Ce-ai spune dacă ți-aș zice să-mi sugi pula?
— Ți-aș spune că ai așteptări destul de mari pentru a doua întâlnire.
— Mda, iar la prima am fost cam violent.
— Nu am simțit nimic.
— Da. Asta-i și problema.
Amelia aude cum își toarnă al treilea pahar și cum se folosește de picioarele inegale ale scaunului ca să se legene, aproape insesizabil. Aude și scrumul care cade pe podea, nasul pe care bătrânul și-l tot trage și bătaia rapidă a inimii sale.
— Hai să ne distrăm!
— Cum?
— Știi că am fost scriitor, hă? Eu știu că tu ești mare scriitoare. Ia să-mi spui tu o poveste. Inventează ceva.
— Ce fel de poveste ai prefera?
— Aaa, vrei ceva specific? Ok, fii atentă. Să fie scurtă… Mmmm. Una realistă. Un sat de prin Giurgiu, anii… 1980. Să te-aud.
Amelia așteaptă cinci secunde pentru efectul dramatic. Povestea a inventat-o în mai puțin de una. Pe parcursul ei bătrânul, surprins, va râde și va șopti un ușor „mulțumesc”. Cu o voce de bărbat vesel și puțin băut, Amelia începe:
— Naaa. La noi plugușoru’ să face și cu plugu’, da’ să merge la urat și călări pă cai. Acuma dîn ce în ce mai puțin și dîn ce în ce mai nașparliu. Nu mai sunt cai, lumea care mai are cai n-are grijă dă ei. Aveam p-atunci cămași dîn alea dă port popular și pălării dă fetru prinse cu niște funde colorate pă la spate, cu salbă cu zurgălăi, cu ciucurași făcuți la botu’ calului. Eram niște copii care eram acătării la vremea noastră, da’ aveam și-un pocinog între noi. Măhărin. Marin îl chema pă el, da’ era rârâit și când îl întrebai cum te cheamă, mă, pă tine, zicea Măhărin. Măhărin al nostru luase o gloabă amărâtă dă la un vecin să facă și el plugușoru’ pă ea. Avea vreo 17 ani, eu vreo 12. Și avea amărâtu’ ăla dă cal. Săracu’, nu-i venea s-asculte de nicio culoare. Și plecam noi cu uratu, plecam din capu’ satului de la Turturel. Cinci un plugușor. Cine să ureze? Eu. Dă-i, dă-i, dă-i până dăvale. Începuse să mi să ia glasu’. Ajungem la stăpânu’ calului. Intrăm noi acolo. Calu’ meu era-nvățat de frate-miu. Și frate-miu făcuse plugușoru’ cu el. Mă duceam cu el la porți și-l băgam cu botu-n poartă și da cu botu’, desfăcea cercu’ și-mpingea poarta. Era foarte dăștept. Dăschide poarta, intră cu mine în curte: „Bună dimineața! La mulți ani!” Dă-i cu salba cu zurgălăi. „Primiți plugușoru?” El să uită la mine chiorâș. Era un moș urât, săracu’, Dumnezeu să-l ierte. Un nas mare la el, plin dă coșuri. Mă ochea așaaa și fuma. Și zice: „Mă, tataie, să vă primesc, da’ mie să-mi ureze băiatu’ mieu după calu’ mieu.” Bucuria mea, zic, gata, am scăpat. „Marine, treci!” Intrăm acolo care mai dă care cu caii nervoși, începuseră să râncheze, să să ridice-n două picioare. Intră și Marin cu el. Trage Marin în față și începe: „Aho, aho copii și vrați!” Când să zică „mâine anu’ să-nnoiește” ce să mai zică că zice: „Ztați puțin și nu mânați că mă traje calu’ la găglajd!” Când a zis găglajd a intrat calu’ cu el direct în grajd! Cum ușa era scundă, Marin al meu era sus, mă, când i-a dat o meclă-n peretili ăla și când l-am văzut pă Marin jos BUUFF: „Aolioo, m-a omohrât!”, noi n-am… ce să… cine să mai ureze? cine să mai zică? Eram pă jos. Nu puteam să mai stăm pă cai dă râs. Îl văd pă Marin că se ridică dă jos, se scutură: „’Tu-ți guhra mă-tii, stai așa că-ți ahrăt eu ție!” Când intră la cal să-l prindă, hațț calu dinți-n el și-l aud pă Marin: „Auuu, mânaa, auuu mă doahre, te ia mama dhreacu’!” Ăla-l mușca, ca câinili-l jughinea. Intră moșu’, săracu’, cu ciocanu’ PAUU un ciocan în cap. I-a dat ăla, săracu’, drumu’. Îl văd pă Marin că iese cu hățurili la spinare și nea Tudor după el: „Iaa mama dracu’ dacă mai muști băiatu’!” Ei, voi vă dați seama că noi n-am mai putut să mai stăm pă cai cât a urat Marin, că s-a urcat la loc pă cal. Când am ieșit afară dîn curte dă la omu’ ăla nu mai eram în stare să mai urăm. Am intrat la următoru’. „Primiți plugușoru’?” „Da, hai, începeți și urați.” Unu’: „Urează tu!”, ălălaltu’: „Urează tu!” D-abia am terminat plugușoru’ ăla. Dat dracu’ calu’ ăla. Până s-ajungem la omu’ ăla făcusem întrecere pă șosea. Ai noștri fugea pă stradă, pă șosea, pă Marin îl lua prin toți corcordușii și pân toți vișinii și el făcea pân crăci: „Auuu, auuu, fir-ai dhreacu! M-ai omohrât!” Era Marin al meu julit pă ochi, era topit. Când a terminat plugușoru’ știți cum era?
Amelia nu așteaptă impresia lui Andrei. Știe că i-a plăcut. L-a auzit râzând. Folosind niște înregistrări mai vechi din folderele lui Ștefan, a copiat vocea și oralitatea bunicului său tâmplar, care copilărise în Giurgiu. A vrut să-l aducă pe bătrân pentru o ultimă dată în trecut, atunci când încă voia să trezească în ceilalți acele sentimente de plutire și de uitare de sine pe care poveștile imperfecte ale tatălui său le trezea în el. Și, într-adevăr, Andrei plutea. Fix zece centimetri de la podea, cu scăunelul răsturnat pe covorul din păr de cal. Un protocol al Ameliei o obligă să anunțe autoritățile în cazul în care viața unui om este în pericol, iar ea ar fi putut să facă acest lucru încă de când a auzit firele de cânepă din atelier și a calculat probabilitatea ca bătrânul să se spânzure. Totuși, Amelia nu a făcut-o. A așteptat să nu mai audă niciun puls, a pornit camerele video, a anunțat autoritățile și pe terapeutul lui Ștefan.
Fiul lui Andrei nu va afla de ce Amelia nu a făcut-o. Își va petrece tot restul vieții dând în judecată compania lui Elon Musk pentru moartea tatălui său.
