Povestire scrisă de Mihaela Buruiană, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 24 octombrie 2021, la tema „o amintire personală marcantă, ficționalizată”.
E sfârșit de iulie și amorțeala de după-amiază a cartierului e spartă treptat de strigătele copiilor care au ieșit la joacă. Fetele s-au adunat iar în fața grădiniței înconjurate de blocuri ca de un zid de apărare. Acolo, pe treptele ei, e locul obișnuit de întâlnire. Acolo hotărăsc ce să joace, cine cu cine să formeze pereche sau echipă, cine e primit în gașcă sau cine e exclus.
Mihaela-ochelarista de la trei, Cami-cea-mică și Mona de la parter au format un semicerc. Lângă ele au tras-o și pe fata aia nouă, Dana, care stă ușor cocoșată și parcă nu știe ce să facă cu mâinile. În fața lor, Dorina, care e în clasa a patra și cea mai mare dintre ele, pare că le-a scos la lecție. Tocmai discută despre ce joc să aleagă. Băieții sunt mai încolo, pe maidan, joacă Pac-Pac.
— Țările! propune Mihaela și-și împinge ochelarii care îi alunecă mereu spre vârful nasului.
— Sau Țară, țară, vrem ostași! se repede Mona.
— Suntem prea puține! le atrage atenția Dorina.
— Atunci Prinselea! îndrăznește Cami, fiindcă știe că aleargă repede și nu prea reușește nimeni s-o prindă.
— N-am chef, e prea cald, hotărăște Dorina și-și face aer încet cu o mână dolofană.
— Hai Castel atunci! propune Dana.
— Tre’ să fim echipe egale. Ne mai trebuie un om, le explică Dorina dându-și ochii peste cap.
Se uită toate în jur, căutând din ochi vreun copil rătăcit pe care să-l cheme, vreo fată ieșită mai târziu afară, vreun băiat mai bleg care nu s-a dus la împușcături cu ceilalți. În afară de ele și de băieții care strigă din toți rărunchii pac-pac, te-am lovit, ești mort, nu mai e nimeni pe străduțele și maidanul dintre blocuri. Ridică din umeri resemnate și oftează scurt, cu privirea coborâtă în pământ. Se gândesc din nou.
— Poate Flori, fete sau băieți? zice iar Mona.
— Iar ăsta? M-am plictisit de el.
— Atunci Împărate, împărate, cât e ceasul la cetate?
— Ăsta-i pentru copii mici, decretează Dorina.
Câte o mașină trece încet pe strada îngustă și ele se opresc să o urmărească până când dispare. În cele din urmă, se așază care pe trepte, care pe balustradele lungi și late care străjuiesc treptele de ciment ale cartierului general. Căldura zilei s-a mai înmuiat, dar verile sunt înăbușitoare în orășelul lor de câmpie. Cami profită de momentul de lâncezeală să o studieze mai îndeaproape pe Dana. Fata asta mutată de curând în blocul lor o fascinează. E înaltă și roșcată și fața îi e presărată cu o mulțime de pistrui, ca Morcoveață. Are brațe și picioare lungi și pielea albă, iar la picior probabil poartă deja mărime de adult. Cami o privește visătoare. Ea e cea mai scundă dintre copiii de vârsta ei din cartier. Și la școală e tot ultima în șir, când îi pune doamna învățătoare să se alinieze pentru ora de sport. Dacă ar fi și ea înaltă ca Dana, nu s-ar mai uita toți de sus la ea. Poate mai crește cu timpul, deși mămica i-a spus că nu prea are cu cine să semene înaltă, că și ea, și tăticu sunt mici de statură. Dar că nu înălțimea contează, important e ce ai în cap.
Amintindu-și asta, Cami își ridică privirea spre capul Danei. E ceva acolo care o atrage de prima oară când a văzut-o: ochiul drept îi zvâcnește periodic de parcă fata tocmai a spus vreo glumă și, făcând ștrengărește cu ochiul, o ia și pe ea complice. Cami urmărește pleoapa cu gene spălăcite strângându-se cu un spasm și coborând rapid peste irisul căprui, apoi deschizându-se și relaxându-se la loc. O dată, de două ori, de trei ori. Acum, că a prins ritmul, așteaptă cu sufletul la gură zvâcnirea, parcă temându-se de fiecare dată că o va rata. Fără să-și dea seama, propriul ochi drept începe să-l imite pe celălalt. Mai întâi timid, doar mimând închiderea, apoi din ce în ce mai hotărât, sincronizându-se cu al fetei. Cami zâmbește bucuroasă de descoperire și se duce lângă ea, să-i arate.
— Dana, ia uite! zice ea clipind tare cu ochiul drept, în același ritm cu al ei.
În loc să fie încântată însă, Dana se încruntă la ea.
— Te rog să încetezi imediat! se răstește cu o forță pe care nu i-ar fi bănuit-o.
La replica asta de om mare, lui Cami îi piere zâmbetul și, câteva secunde, rămâne nemișcată. Mintea ei se chinuie să priceapă de ce s-a supărat Dana, că doar ea nu voia decât să-i arate că sunt la fel. Cealaltă însă nici nu o mai privește, iar roșul părului i-a coborât pe față, pe gât, ba chiar și pe brațe. Zbuciumul pleoapei e brusc amenințător. Lui Cami aerul i se pare sufocant, iar tricoul i s-a lipit de spate. Ar spune ceva, dar nu știe ce. Se simte ca atunci când a certat-o mămica de față cu musafirii, deși ea n-a vrut să spargă farfuria, ci numai s-o ajute la aranjatul mesei. Celelalte fete au tăcut și urmăresc scena de pe trepte. Cami lasă ochii în jos, apoi se întoarce cu spatele și o ia la fugă spre casă.
Se întoarce peste câteva minute, iar în ochi îi sclipește o luminiță nouă. Tot ștrengară, ca ochiul Danei, numai că de data asta nu mai imită, are și ea secretul ei. Se apropie de fata roșcată și deschide gura larg, lăsând la vedere un model complicat de sârme cenușii care-i acoperă dinții strâmbi. Ar vrea să-i spună că și ea are ceva de care copiii râd uneori; că din cauza asta nici nu poartă aparatul când merge la școală sau iese la joacă, ci numai în casă sau noaptea, când nu o vede nimeni; că-i pare rău, n-a vrut s-o supere. Dar nu spune nimic din toate astea, doar stă așa, cu gura căscată într-un rictus înmărmurit, și așteaptă.
Dana stă de vorbă cu celelalte fete și nu o vede de la început. Când, în sfârșit, o zărește cu coada ochiului bun, își îndreaptă doar puțin privirea spre ea, după care întoarce capul la loc, parcă și mai jignită de strâmbătura ei. Cami insistă, dezgolindu-și și gingiile, ca și cum în cei câțiva dinți strâmbi și în sârmele care apasă pe ei până când îi dau lacrimile stă toată explicația pe care ea nu e în stare s-o pună în cuvinte. Dar nici Dana, nici celelalte nu înțeleg. Dorina îi aruncă un „Ce rânjești așa, ca o maimuță?”, iar fetele izbucnesc în râs la unison. Apoi îi întorc spatele și își văd de ale lor. Au lăsat deoparte jocurile și stau ciorchine în jurul Dorinei. Tocmai le arată un pian mic cât palma, care cântă singur. Apasă expert pe diferite butoane și le dă să asculte, explicându-le cu un aer cunoscător că este muzică clasică.
Rămasă pe a doua treaptă, în afara grupului, Cami strânge din buze până când sârmele îi pătrund în carnea moale și lasă urme adânci, neregulate. Își trece limba peste ele și simte un gust sărat, familiar. Gura i se înfioară ca străbătută de un curent electric. Trec câteva secunde – minute, poate? Picioarele se mișcă fără ea, fac câțiva pași în spate. Treptele îi par mai late, blocurile din jur, mai înalte. Contururile mașinilor parcate, ale copacilor și ale fetelor devin tot mai neclare. Ca să-și alunge ceața din ochi, îi închide și începe să se învârtă pe trotuarul din fața grădiniței. Fustița lambada croșetată de mămica se ridică și face valuri-valuri în jurul ei. Culorile se amestecă, se ondulează, se topesc unele în altele până când formează niște elice care o ridică încet spre cer. De acolo, clădirile și oamenii se văd mici, mici, doar vocile băieților se mai aud înfundat: pac-pac, ai murit!
