Povestire scrisă de Alina Cobzac, aleasă de Andreea Răsuceanu la Creative Writing Sundays, pe 13 ianuarie 2019, la tema „Într-o zi de lucru, drumul de la job e neobișnuit de lung; ajuns acasă, părinții, prietenii, iubitul/iubita etc nu te mai recunosc, ești complet singur, ce faci? ”.
— Fii fată cuminte și întoarce-te de unde ai venit. Uite cum arăți, continuă ea să vorbească prin ușa crăpată nu mai mult de o palmă, ai părul răvășit și rochia murdară. Avem și noi reguli care trebuie respectate, nu facem doar ce ne taie capul.
Parcă a mai spus și alte lucruri, ce păreau a fi de bun-simț, dar îmi pierdusem concentrarea și din unghiul unde stăteam, mă căzneam să îmi dau seama ce anume o atrăgea pe Doina la covorul din hol atât de mult, încât numai la el se uita. Mi-aș fi dorit ca măcar o clipă să ridice privirea și să vadă că îmi aranjasem părul și reușisem să îmi scutur rochia de pământul prins pe poale. Nu aveam oglinda la mine, dar sigur nu mai arătam la fel de răvășită ca atunci când mi-a deschis. Am încercat de câteva ori să spun ceva, să îi explic situația, dar nu m-a lăsat. Atât de bine suda frazele intre ele, fără obișnuita pauză de respiro, încât nu aveam cum să intervin. Și chiar înainte să închidă ușa, mi-a luat din mână paharul cu apă. Voiam să îl termin, că îmi simțeam gâtul uscat, dar n-am apucat. N-ar trebui totuși să fiu atât de nemulțumită, în fond, a fost singura care a vorbit cu mine. Draga de Doina, la muncă era în stare să înfrunte singură, cu mâinile în șoldurile ei de mamă de gemeni, un detașament de bărbați, dar în timp ce îmi vorbea, o clipă nu a putut să mă privească.
Stăteam în fața ușii închise și mă bâțâiam de pe un picior pe altul neștiind ce să fac mai departe. Nici becul de pe palier nu mă ajuta prea mult. Se aprindea, se stingea, bâzâia. Și dacă se punea pe lătrat, nu m-ar fi mirat prea mult. Până la urmă m-am așezat în fund pe scară și mi-am sprijinit capul de balustrada rece. Gândurile îmi treceau prin cap ca niște intercityuri în halta Gălbinași. De-al naibii nu oprea niciunul, măcar din curiozitate. Treceau vâjâind și te lăsau cu poalele rochiei în cap. Unde mama ei de viață să mă duc? Ai mei locuiau în partea cealaltă a orașului, iar eu mă simțeam sleită ca un hamster după o noapte petrecută alergând pe roată.
„Întoarce-te la mine, întoarce-te la mine”. Am auzit cuvintele spuse clar, de mai multe ori, nu aveam cum să mă înșel. Avea gura aproape de obrazul meu și îi simțeam răsuflarea încălzindu-mă. „Ești totul pentru mine”. Și l-am crezut. Pentru el m-am și întors, altfel aș fi rămas resemnată acolo unde alții au decis că îmi este locul. M-aș fi obișnuit în final, asa cum și alții au făcut-o înaintea mea, dar cuvintele lui erau acolo și se repetau la nesfârșit, așa că m-am hotărât să vin. Întotdeauna am fost debusolată și nehotărâtă, riscai să iți apară fire de par alb în barbă, până mă hotăram să iau o decizie. Dar, de data asta, altfel au stat lucrurile. Nu am lipsit mai mult de trei zile de acasă, dar se pare că absența mea, așa scurtă cum o vedeam eu, a fost hotărâtoare pentru relația noastră. Cum a deschis ușa, mi-am dat seama că am greșit venind. A stat în tocul ușii uitându-se la mine nu mai mult de câteva secunde, dar suficient cât să realizez că pentru el eu nu mai existam. I-am zâmbit cât am putut de frumos, cred că am dat și din gene de câteva ori, așa, ca un semn de cochetărie pe care n-am avut-o niciodată, dar pe care aș fi putut să o am. Ar fi trebuit să mă arunc de gâtul lui, așa cum plănuisem inițial. Să îl strâng în brațe, să îl sărut, să îi spun „m-am întors pentru tine”, dar l-am văzut cu barba nerasă și părul-cuib-de-rândunele și asta mi-a tăiat avântul. A fost de ajuns ezitarea mea ca el să se replieze și să-mi închidă ușa, fără să spună nimic. Cred totuși că l-am auzit plângând, sau am vrut ca el să plângă și totul a fost doar în imaginația mea.
Spre deosebire de Pavel, Irina a vorbit cu mine. Dădea din cap ca o păpușă pe arcuri și mă tot întreba ce caut acolo. Îi urăsc pe cei care pun întrebări și nu așteaptă răspunsul. Cum deschideam gura să explic, țipa și mai tare. În final, a luat-o Ionuț de pe jos, unde se prăbușise. Nici nu am apucat să îi mulțumesc pentru rochie. Avea cam multe volane pe poale și în talie mai mult atârna, decât pica, dar știu că și-a dat silința și aș fi vrut să îi spun asta.
Cu greu am reușit să mă ridic de pe scară. Era rece și nu voiam să fac cistită. Stăteam în picioare, cu rochia mea albă prea lungă și mă gândeam dacă ar trebui să iau liftul sau puteam coborî pe scări. În lift poți rămâne blocat și, dată fiind situația mea, ultimul lucru pe care aș fi vrut să-l experimentez ar fi fost să aștept salvarea dintr-un cub neaerisit, mirosind a urină. De fapt nu știu dacă cel de aici miroase, dar blocul unde am locuit patru ani cu Pavel avea un lift care trăznea a Chanel 5 și a urină. De multe ori mă gândeam că tipa turna pe ea parfum ca să acopere mirosul lăsat în urmă de maidanezul ei cu incontinență urinară, pe care îl salvase de la adăpost. Era tare mândră de fapta ei. Eu, în schimb, n-am fost niciodată capabilă de gesturi altruiste. Nu știu ce mi-a venit să mă gândesc la vecina de la șapte și la câinele ei. Fix în momentul în care ai nevoie de o minte odihnită și limpede, ca să poți lua decizii sănătoase, atunci sar, din tot felul de cotloane, gânduri ciudate și fără rost, care te împiedică să te gândești la cele serioase. În final m-am hotărât să cobor pe scări, gândindu-mă că, până la parter, voi ști ce să fac mai departe. Și atunci s-a întâmplat. Prima care a dispărut a fost dreapta. Coboram scările încet, ținându-mă cu mâna de balustradă și admirându-mi inelul de logodnă. Îl aveam de doi ani și tot nu mă săturasem să îl privesc. Nici până acum nu am aflat cât l-au costat pe Pavel cele două diamante, mici, așa e, aproape minuscule, dar totuși diamante. Nu a vrut să-mi spună. Târziu mi-am dat seama că el nu își cumpăra haine nici la reduceri. Era mulțumit cu cele două perechi de blugi ale lui, așa îmi repeta. Cum spuneam, coboram treaptă după treaptă, cu gândul la inelul meu, când am observat că degetele îmi devin albicioase, pe urmă transparente, ca în final să dispară toată mâna. O simțeam, dar nu o mai vedeam. Nu mă încerca niciun sentiment ciudat, nu mă durea nimic și nici oasele nu-mi pârâiau așa cum o făcuseră când m-a lovit mașina. Cel mai probabil, toată durerea pe care corpul meu era capabil să o suporte, se epuizase odată cu accidentul, iar acum nu mai rămăsese decât o vagă senzație de plutire. În final am dispărut cu totul și nu mi-a părut rău. M-a scutit de corvoada de a mă târî înapoi de unde venisem. Și era tare departe, la marginea orașului, iar eu voiam să mă odihnesc.
