Interviu realizat de Simina Diaconu.
Vasile Ernu vine duminica asta, pe 4 octombrie, de la 15:00, în Mansarda Lente, la Creative Writing Sundays. Va da feedback pe povestirile trimise de participanți și va vorbi despre literatura rusă.
Dacă vreți să-i citiți cărțile, vă trimitem direct la surse, la Polirom și Cartier: Născut în URSS (2014, a IV-a ediție), Ultimii eretici ai Imperiului (2009), Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (2010), Intelighenţia rusă azi (2012), Sînt un om de stînga (2013) și, cea mai recentă, Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor (2015). Vasile Ernu e unul dintre fondatorii platformei criticatac și ai Festivalului Internațional de Literatură București.
Cum se face că n-ai scris ficțiune până acum? Sau interesul tău merge mai mult spre povești colective?
Cînd am debutat cu Născut în URSS ştiu că la început de an următor, atunci cînd se fac topurile, cartea mea era trecută la cam toate categoriile: ficţiune, non-ficţiune, publicistică, jurnal etc. Lipsea doar la categoria poezie. Deci, ceea ce ştim despre genul folosit de mine este faptul că nu scriu poezie. De unde şi românitatea mea îndoielnică căci aşa spune axioma: tot românul se naşte poet.
Trecînd peste ironie. Ce fac eu e un amestec, un gen „klezmer” cum îi zic eu, în care pun la grămada mai multe genuri: ficţiune, nonficţiune, document, eseu, jurnal şi chiar poezie împrumutată…
Eu nu mai cred în proză/roman ca „gen major” şi, cum nu pot scrie poezie, care e cu adevărat un gen aparte care-ţi dă multă libertate şi are o putere de sinteză uimitoare, atunci lucrez combinativ cu mai multe genuri. Îmi este la îndemînă, mă simt mai confortabil şi cred că şi publicul actual se regăseşte mai uşor într-o astfel de „literatură artistică nonficţională”.
Eu mi-am ales aceast „drum stilistic” destul de folosit în Occident şi foarte puţin exploatat la noi. Dar e loc pentru toată lumea…
Dintre prozatorii ruși mai noi, traduși aici, pe cine recomanzi?
Notam zilele trecute pe Facebook: De ce citim Vodolazkin şi nu citim Sorokin, Pelevin, Prilepin? Mă întreabă un amic ce cred despre scriitorul Vodolazkin/Водолазкин (autorul romanului Laur, Humanitas, 2014) şi cum se explică succesul lui în RO?
Acum, sincer, eu apreciez ce face Vodolazkin în literatură: imită perfect limba de sec. 17 şi mai ales o transpune „adecvat” pentru omul modern; la fel e și cu povestea. Este un profesionist şi ştie bine să facă acest tip de construcție. Însă pentru mine e un scriitor de plan secund pentru că nu aduce nimic nou, ci doar reproduce o frescă de bună calitate. Şi ştiu bine ce vorbesc cînd e vorba de literatura rusă.
În România în ultimii ani s-au tradus cîţiva autori care cu adevărat înseamnă mult pentru literatura contemporană rusă, dar care, din păcate, nu au nici pe departe același succes aici. Iată cîteva nume cu o clasă peste Vodolazkin: Mamleev, Makanin, Uliţkaia, Sorokin, Pelevin, Şişkin, Prilepin. Sînt nume care contează mult şi au produs fiecare pe felia lui mutaţii importante în literatura rusă. De ce, totuşi, Vodolazkin a tras potul cîştigător în România? Să fie de vină mașinăria de marketing & pr a Humanitasului? Da şi nu. Eu aş căuta răspunsul în zona fenomenului „Arsenie Boca”. Fără ironie. E un fenomen important pe care trebuie să încercăm să-l înțelegem.
Vodolazkin apare ca un soi de „necesitate istorică” într-o cultură rusă devenită tot mai conservatoare. În RU astăzi avem o concurenţă teribilă în zona conservatorismului: de la „staliniștii timizi” până la „imperiul contraatacă” sau „sputnik & pogrom”, care fac o joncțiune inteligentă între tradiția conservatoare germană şi cea rusească. Pînă şi liderul de la Kremlin umblă la subțioară cu Carl Schmitt. Liberalii au pierdut bătălia, iar socialiștii care se respectă sînt în pușcărie sau în Germania.
Să revenim. Vodolazkin vine pe un trend conservator unificator: conservatorismul „simfoniei bizantine”. E un conservatorism comod, non-conflictual, „adecvat” unui context economic şi social actual. Un conservatorism „mai spălat”, „stilizat”, „civilizat” şi, dacă se poate, fără topor şi sînge (ca la Dostoievski), ci cu papion sau patrafir. Cel mai important e să nu avem sînge pe papion şi patrafir. Totul trebuie să fie cumva în stilistica icoanelor bizantine pe înţelesul omului recent consumator. Fie şi pe plastic sau hîrtie. Iar în RO, acest autor – repet, de o calitate bună – şi-a găsit perfect locul şi cititorii. Şi editura. Eu mă mir că scriitorii români încă nu au înţeles potențialul acestui filon. Unii abia încep să-l intuiască. Au înțeles-o însă cîţiva eseiști, doar că îi omoară prețiozitatea limbajului. Poate şi de asta poporul citește Arsenie Boca, iar intelectualii se vor refugia în cărţile lui Vodolazkin. E mult mai comod.
Sau poate greşesc? Din cei traduşi (contemporani) în ultimii ani rămîn la aceştea: Mamleev, Makanin, Uliţkaia, Sorokin, Pelevin, Şişkin, Prilepin. Toţi foarte buni.
Am impresia că faci parte din multe cercuri de oameni deștepți, din domenii și țări diverse. E ceva ce se întâmplă când ai idei radicale, când spui ce gândești, când scrii în multe locuri, sau cum se întâmplă?
Nu alegi unde te naşti şi îţi trăieşti prima parte a vieţii. Da, sînt un copil al Imperiului cu toate că sînt antiimperialist declarat. Imperiile formatează altfel umanul şi relaţiile umane. Imperiile te învaţă să gîndeşti în spaţii geografice şi istorice imense, să nu pui particularul mai presus de universal etc. Are, e adevărat, şi hibele lui destule. Trebuie doar să înveţi să valorifici totul.
Prin contextul istoriei mele sînt prins între trei spaţii cu care ţin legătura şi cu care interacţionez: România, Republica Moldova, Rusia – Ucraina (dar şi cu o parte din ţările din fostul URSS). În ultimii 10-14 ani am dezvoltat o legătură strînsă şi cu ţări din Europa. Am circulat mult în toate direcţiile. Scriu şi public în mai mute ţări. Particip la dezbaterile din regiune mai ales în grupurile de stînga, care din păcate sînt încă destul de marginale şi pe alocuri persecutate. Sînt unul dintre foarte puţinii oameni de la noi care publică şi în presa din Ucraina şi Rusia. Dar fireşte că ţin legătura şi cu multe grupuri din Spania, Grecia sau Germania. Asta face parte dintr-un anumit fel de a înţelege lumea în care trăieşti.
Literatura este doar o mică parte din domeniile mele de interes şi care, din păcate, are o putere foarte restrînsă. Sînt atîtea alte lucruri pe care putem să le facem. În acelaşi timp cred că trebuie să scăpăm de complexele noastre provinciale prin care credem că noi ne mărginim cu Londra, Paris şi New York şi ignorăm total ţările din jurul nostru, regiuni cu care avem istorii şi experienţe comune. Trebuie să ştim că Sofia, Istanbulul, Moscova şi Kievul sînt mult mai aproape, în multe sensuri, nu doar geografic. De multe ori, o plimbare şi o poveste cu oamenii din mahalalele Istanbulului, Sofiei sau Moscovei te poate ajuta să înţelegi mult mai bine anumite probleme proprii decît o experienţă la Londra. Dar fireşte, e important să ajungi şi la Londra, însă cînd ajungi depinde foarte mult ce vrei să faci? Cu cine vrei să bei o bere? Ca în romanul Dracula: vrei să te vezi cu Contele Dracula sau cu Jonathan Harker? Vrei să devii vampir sau să omori vampiri? Iată întrebarea…
Eu vin acum de la Bruxelles şi vreau să spun că nu pot avea încredere într-un parlamentar sau eurobirocrat „nici cît în zece lipoveni beţi”, cum se spune pe la noi. De asta prefer să-mi petrec timpul cu oameni mai „coloraţi”, din păturile de jos, cu o cu totul altă experienţă de viaţă. De la ei am ce învăţa…
Apropo de activismul și criticatacurile tale neobosite, mă gândeam că nu cunosc prea mulți oameni cu convingeri puternice, care vin din profunzimea lor. Mai degrabă sunt luări de poziții pe teme de actualitate. Sau idei fixe. Care e diferența? Țin de moralitate convingerile? Cum dobândesc oamenii convingeri?
Într-adevăr în România vezi rar oameni cu convingeri ferme şi, mai ales, cu convingeri pentru care sînt dispuşi să rişte ceva, să plătească un preţ. Asta ţine de un anumit tip de cultură provincială, de cultura de frontieră, unde totul e într-o continuă schimbare aparentă. Aici se pune în practică un anumit tip de strategie a soldatului Švejk: neprezentarea la luptă şi ducerea bătăliei prin crîşme la nivel de discurs băşcălios. „Rezistenţa prin cultură” face parte din aceeaşi strategie à la Švejk: nu te prezinţi politic la luptă ci o arzi stilistic prin cabane şi crîşme. Regimurile hegemonice adoră acest tip de mimare a luptei politice. Chiar finanţează astfel de grupuri. Se numeşte: societate civilă.
Totul e fără risc, uşor oportunist, de atmosferă. Însă e o strategie de subzistenţă. Nu e eroică, nu se moare uşor. Culmea e că uneori aceştia cîştigă războiul prin neprezentare. Gen: UTC-iştii de ieri, capitaliştii de azi; GDS-iştii de ieri, miniştrii de azi etc. Pe mine însă mă cam irită strategia asta, dar încerc să o înţeleg. Pentru mine, critica înseamnă asumarea unui risc, înseamnă un anumit tip de radicalitate. Cartea mea, Sectanţii (şi toată trilogia anunţată) e despre asta. Cum se produce marginalitatea? Cum eşti împins spre margine cu riscul de a nu avea acces la resurse şi timp? Cum construieşti strategii de luptă cu puterea hegemonică?
Explici pe site-ul tău „Când un regim te ia și te bagă la pușcărie pentru ceea ce ești și crezi asta e de bine, nu e de rău. Doar două comunități în comunism au valorificat pozitiv această experiență din câte știu eu: sectanții și bandiții. Asta presupune să ai un anumit tip de înțelegere a puterii și un anumit mod de a te delimita de ea total.” (de aici) În Ultimii eretici ai Imperiului, pe care o citesc acum, apare o idee apropiată, cum că disidenții care criticau regimul pe limba lui/în limbajul lui nu erau disidenți adevărați, mai adevărați ar fi fost speculanții, care nu jucau după regulile lui. Cum ar arăta disidența „adevărată” față de capitalism?
Da, un regim care-şi bagă intelectualii la puşcărie este un regim care îşi respectă intelectualii, pentru că se teme de ei. Asta înseamnă că textele şi cuvintele lor înseamnă ceva pentru acest regim. Se tem, deci cuvintele intelectualilor aduc o critică reală, cu efecte pentru regim. Intelectualul nu are decît două căi: la curte sau în exil. Cînd cuvintele şi textele nu mai înseamnă nimic nici pentru regim, nici pentru intelectual, atunci totul s-a terminat şi am intrat într-un alt registru: cel al comerţului, în care, între text şi o marcă banală de săpun nu mai există diferenţe. Intrăm în regimul în care intelectualul stă la tarabă alături de orice comerciant şi vînd: unul chiloţi, altul texte. Intelectualul în acest context mai este folosit din cînd în cînd pe post de decor. Vedeţi ce decor frumos a avut preşedintele Băsescu, de exemplu: tot establishmentul nostru conservator stătea frumos pe post de „obiecte exotice şi papagali”.
Revenim. Dacă în comunism critica adusă prin texte şi cuvînt avea o forţă incredibilă, în capitalism asta nu prea mai funcţionează. Mai este nevoie de munca discursivă? Fireşte că da. Însă întrebarea corectă ar fi: ce deranjează şi pune în pericol bunul mers al actualei puteri? De ce se tem cel mai mult finanţiştii, „investitorii strategici”, corporatiştii? Nu e greu de aflat. În momentul în care răspunzi la aceste întrebări, cauţi mecanisme prin care să le produci „mici insomnii”. E doar începutul „filmului”. O să povestesc puţin în următoarele mele cărţi din „trilogia marginalilor” despre asta.
Am văzut că îți place să vorbești despre risc și curaj. Când propui idei provocatoare, incomode, ce ai tu de pierdut? Cât de mult prețuiești lucrurile pe care le ai de pierdut? Ce câștigi prin curaj și risc? Cum e balanța? Eu mă trezesc că gândesc în termeni econimici și când nu-mi propun :))
Observi bine. Cînd mintea începe să judece totul în termeni „de piaţă”, iar actele tale sînt predeterminate după „ordinea profitului”, atunci totul s-a dus naibii. Îţi trebuie puţin curaj şi efort să vii în contracurent şi să încerci să gîndeşti şi să acţionezi „contra pieţei”, împotriva logicii profitului, să încerci să pui valoarea umană în faţa valorii capitalului. Noi facem economia, nu economia ne face pe noi, iar istoria omenirii cunoaşte multe alte forme alternative de a rezolva o mulţime de situaţii. Acest dictat al pieţei sau mai degrabă al ideologiei pieţei ne-a scrîntit mintea şi practica de viaţă rău. Dar poate lenea e valoarea supremă, nu munca? Poate e timpul să boicotăm toată gargara asta cu eficienţa, profitabilitatea, munca în neştire etc. Poate e timpul să promovăm lenea, ineficienţa, lupta pentru timpul liber. Să ştii că „lenea” de multe ori este mult mai „eficientă” decît „munca” de tip neoliberal. Iar în viaţă nu e nevoie chiar de atît de multe lucruri. Să nu uităm că 90% din „marea producţie” este de fapt gunoi. Tot regimul acesta neoliberal este un soi de muncă în neştire care te face eficient în producţia gunoiului.
Bunăstarea vieţii, calitatea veţii poate nu se reduce la banii pe care-i cîştigi, ci la timpul liber pe care-l doreşti şi pe care poţi să-l trăieşti lîngă comunitatea ta, în slujba ei, lîngă copiii tăi sau ajutînd nişte oameni sărmani. Bătălia pentru timp liber e una imensă. Timpul liber a devenit un lux pe care nimeni aproape nu şi-l mai permite. Cîţi dintre noi au curajul să zică azi: băgaţi-vă banii şi papioanele în fund, nu le vreau, nu dau doi bani pe cariera voastră de slugi ale sistemului, pentru că eu vreau timp liber şi pentru asta pot plăti un preţ retrăgîndu-mă din lumea voastră!
Lumea poate fi schimbată în bine numai de oameni „leneşi”, care au timp de reflecţie şi acţiune. Literatura (şi arta în general) este un exemplu perfect în acest sens: ea este făcută de „leneşi”, „rataţi”, oameni antisistem, total neeficienţi în termenii actuali, total antipiaţă, antiprofit etc. Ce ar însemna lumea noastră fără ei? Dacă toţi aceştia ar dispărea, ar mai rămîne doar politrucii, bancherii, advertiserii şi pr-iştii (aceşti politruci de şcoală nouă) şi încă nişte baieţi cu maşini scumpe. Ce plictiseală… regimurile în general se ţin nu atît pe cei care slujesc cu pasiune regimul ci mai ales pe mulţimea tăcută şi supusă. Şi, de aceea, ei trebuie să ne intereseze în primul rînd.
Riscant și curajos a fost să inițiezi un festival internațional de literatură la București în 2008, împreună cu Oana Boca și BAS, FILB. Care e jobul tău în proiect? Care ar fi visul tău pentru FILB, cum ar arăta festivalul în condiții ideale? Pe cine vedem la ediția de anul ăsta și când va avea loc?
Acest festival l-am pornit mai degrabă dintr-o necesitate: pe atunci nu existau festivaluri de literatură independente. Şi acum sînt puţine pentru că banii sînt pe tot soiul de „capitale culturale” şi „primari culturnici” de moment. Dar au mai apărut lucruri interesante.
FILB este o aventură în care riscurile sînt cele legate de energie, timp şi bani chieltuiţi, pe care niciodată nu ştii cum „le recuperezi”. Evident că „nimic nu se pierde, totul se transformă” şi lucrurile au o noimă în proiectele pe care le faci din convingere, nu ca să bifezi ceva. Eu cred că este un festival de literatură de bună calitate unde poţi întîlni scriitori vii, autentici, dar şi un public fascinat de literatură. Sînt momentele noastre de oboseală activă şi de desfătare.
