Interviu realizat de Simina Diaconu.
Matei Florian vine pe 22 mai la Creative Writing Sundays, în Mansarda Lente, de la 15:00, așa că veniți și voi!
Salut, Matei, ce mai faci?
Beau cafea și răspund la întrebări. E și ăsta un fel de a-ți începe ziua.
La Creative Writing Sundays vei vorbi despre cum construiești o stare. Dă-ne câteva exemple de stări care îți plac din cărți.
Venedikt Erofeev, în Moscova – Petușki. Desprinderile alea din realitatea cea mai cruntă, când, după șase înghițituri de kubanskaia, începi să auzi îngerii. Un soi de rugăciune, dacă vrei, de strigăt. Lâncezeala nesfârșită din Manualul întâmplărilor a lui Ștefan Agopian. Felul în care trece lumina prin lucruri, vraja, tihna. Așteptarea neliniștită din Deșertul tătarilor a lui Dino Buzzati. Plutirea Zenobiei lui Gellu Naum. Mă opresc, că o să vină seara. Ideea e că îmi plac infinit mai mult stările bănuite, nu alea spuse. Și că și d-asta literatura e așa de mișto.
„Nu ştiu dacă e vindecare, fiindcă de vindecat nu te poţi vindeca nici cu doctorii, cu atât mai puţin prin scris. Dar să intri într-o zonă mai intimă a lumii, să cobori undeva unde lucrurile capătă sens, da, asta se întâmplă.” (interviu) Dacă vei vorbi duminică despre cum construiești o stare, nu te întreb asta acum, așa că te întreb cum construiești o lume.
Cel mai pertinent text în privința asta e, clar, Facerea. O recomand cu căldură. E și scrisă foarte profi :) Bine, pe vremea aia, se scria mai ușor, că îți dicta Sfântul Duh. Nu că acum nu s-ar mai întâmpla asta, doar că ne e mai greu să recunoaștem. Altfel, ca să-ți răspund, mie îmi place ce zice alt scriitor preferat de-al meu, Evanghelistul Ioan: „La început era cuvântul”. Și acum tot cuvântul e. Nu mai are forța aia de Dumnezeu, dar poți să încerci să i-o dai. Așa că iei un cuvânt, orice cuvânt vrei tu, să zicem „lapte”, ți-l imaginezi, încerci să-l vezi, să faci din el o lume. Uite, laptele aduce lângă el mierea. Cum ar arăta o lume din lapte și miere? Teoretic, ideal. Dar, practic, chiar așa o fi? Ca să ai lapte, îți trebuie vaci. Ca să ai vaci, îți trebuie iarbă. Ca să le mulgi, oameni. Și uite, hap, ai dintr-odată lapte, vaci, iarbă, oameni. Pentru miere îți trebuie albine, deci ai și albine, e bine. Și acum faci lumea să se învârtă: e mișto să te scalzi într-o mare de lapte, e nasol să calci pe o plajă de miere. Unde mai pui că numai din lapte și miere te poți trezi cu diabet. Sau apoi, pentru conflict, ce te faci cu heitării care tânjesc după murături și ardei iute? Vezi, așa construiești o lume. De la cuvânt.
Cum e să scrii la 4 mâini? Povestește-ne puțin despre experiența Băiuțeii. (Cred că nu știai, dar am discutat despre cartea voastră cu frații Proca de la Robin and The Backstabbers la Pop-up Stories Club anul trecut și poveștile lor s-au împletit cu ale voastre.)
E bine atunci când scrii cu fratele tău. Pentru că despre asta e vorba. Așa, la patru mâini, în general, habar n-am cum o fi. Dar cu fratele tău e perfect. Mai ales dacă povestești despre copilăria voastră. Tu povestești ceva, el continuă. E firesc, e simplu, mult mai simplu ca atunci când scrii singur. Ai cu cine să-ți amintești, cine să-ți taie macaroana, ai sprijin, ai cu cine să te cerți. Totul în scris. Nu vorbești cu tine, vorbești cu el. Iar asta te scapă de o groază de griji.
Despre „Și Hams și Regretel” ai zis așa: „Nu ştiu dacă e bun sau rău, şi nici nu mă interesează, e ceea ce mi-am dorit să scriu şi nu mă interesează cum e. Am scris ceea ce am vrut şi ceea ce am simţit. E chestia aia prin care spui cine eşti, ce cauţi pe aici, ce ţi se întâmplă, în ce crezi, spre ce tinzi. E un statement.” (sursa) Orice primă carte e un statement sau nu?
Habar n-am. De multe ori, poate o fi poveste și atât. Pentru mine, cartea asta e fost mai mult, pentru că, pe lângă poveste, am încercat să spun toate lucrurile în care cred. Un soi de spovedanie fictivă, prin gura unui om sau a unor pitici care nu sunt eu. Îmi place când literatura, sau orice altceva, e mai mult decât lucru în sine.
Am înțeles că ai scris „Și Hams și Regretel” restras într-un sat de munte. Care au fost motivele pentru opțiunea asta?
Liniștea. Sunt nevricos când scriu, mă deranjează chestii, iar fără liniște nu pot să simt cuvintele. Acolo e încă liniște. A lot of liniște. Și am și unde să mă plimb când nu-mi merge scrisul. Deci, d-aia.
Spuneai într-un interviu că nu ești un scriitor realist. Cum ți-ai găsit vocea, zona în care te simți/îți iese cel mai bine? Ai experimentat mai multe variante de a scrie un text?
Scriind. Nu se poate altfel. Scrii și tot scrii, până simți că nu mai minți, că nu te mai prefaci, că ai scăpat de toate închipuirile despre cum ar trebui să fie. Nu știu să-ți explic sentimentul ăla. E ca și cum ți-ar lua foc pagina, ca și cum ți-ar vorbi Sfântul Duh :) Iar eu, după ce am tot scris și scris, am simțit asta atunci când povestea pleca din realitatea asta și ajungea într-o alta. Acolo, într-o alta, m-am simțit ca peștele-n apă. Nu ca n-aș fi știut de mic, dar ai nevoie de confirmări. Le-am avut.
Am auzit des în interacțiuni cu cursanți sau potențiali cursanți că n-au timp să scrie. Cum te raportezi tu la problema asta cu timpul?
Timpul ca timpul, dar, cum ne-a învățat minunata noastră societate capitalistă, timpul înseamnă bani. Iar asta e nașpa. Pentru că tu, ca scriitor care scrie, nu produci nici un ban. Pierzi timpul ăla capitalist și ajungi să mori de foame sau să nu mai fumezi, ceea ce e cumplit. Pentru că astea sunt condițiile în România. Scrii pe barba și pe dileala ta, scrii condamnându-te tacit la sărăcie, una lucie. Așa că ajungi să furi niște timp de la bani, ca să-ți duci damblaua mai departe. E o treabă pe muche de cuțit. Cum să te fofilezi, cum să înduri. E un sport sângeros. Sunt un Van Damme al scrisului, care-și scrie noua carte împrumutat de la un prieten. Ca să am bani să mânânc și să fumez. Nu mă plâng, doar zic.
