Interviu realizat de Simina Diaconu.
Maria Manolescu vine duminica asta la Creative Writing Sundays.
Maria scrie teatru și proză, poate ați fost la piesele ei (With a little help from my friends, Sado-Maso Blues Bar, Re:Re:Re:Hamlet, Ca pe tine însuți) și poate i-ați citit cele două romane: Halterofilul din Vitan și Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift. Dacă nu le-ați citit, vi le punem sub nas duminică.
Din ce am citit, ai scris primul roman dintr-un fel de pariu cu prietenul tău – dacă nu scrii un roman, peste un an îți iei două joburi. Ce importanță crezi că are mobilizarea/deadline-ul pentru ca un om care mai și scrie să devină de-a dreptul scriitor, să debuteze?
De fapt n-a fost atât un pariu, cât felul lui de a mă susţine. Aveam douăzeci şi şase de ani şi vroiam să demisionez dintr-un job promiţător ca să scriu, aşa că iubitul meu de atunci (şi actualul meu soţ) s-a oferit să mă întreţină, cu condiţia ca, dacă nu reuşesc să public nimic într-un an, să-mi iau două joburi. Era mai mult o glumă, amândoi speram că voi scrie dar voi începe, totuşi, să aduc şi nişte bani în casă, ceea ce s-a şi întâmplat. Revenind la întrebarea ta, în general deadline-ul face bine tuturor, şi mai ales scriitorilor, care confundă de multe ori lenea cu spleenul. Doar că şi deadline-urile ăstea ar trebui să fie mai inteligente decât mi-am pus eu atunci. Ar trebui să te forţeze să scrii şi să munceşti, nu să debutezi. Eu regret că m-am grăbit să public. Cred că ar fi trebuit să-mi iau timp de citit la rece şi mai ales timp de rescriere. Fireşte, cu deadline ferm.
Cum s-a întâmplat să scrii piese de teatru, ce te atrage la specia asta?
De fapt cu teatru am început. În paralel cu romanul de debut am scris o piesă în cadrul Masterului de Scriere Dramatică de la UNATC, master la care am dat pentru că ştiam că vreau să scriu teatru. Asta pentru că am vrut să fac regie de teatru, am şi făcut aproape trei ani de facultate, şi am descoperit încă de atunci că, deşi n-am stofă de regizor, îmi place să scriu pentru scenă. E o mare bucurie să poţi scrie pentru nişte voci şi trupuri şi minţi şi suflete în carne şi oase, pentru nişte artişti atât de speciali ca actorii. Iar ca tip de scriitură, teatrul mă provoacă pentru că e mai concentrat, e esenţializat, e mai poetic şi mai matematic decât proza. E, faţă de proză, ca apa de parfum faţă de apa de toaletă (unde parfumul ar fi poezia). E un mecanism pe care trebuie să-l faci să funcţioneze perfect, apropo de creative writing, abia apoi ai dreptul să te mişti liber în el. Proză scriu când vreau să-mi revin şi să mă reîncarc după munca intensă la o piesă.
Parcă teatrul te pune mai mult pe gânduri decât proza, te face să discuți, ridică probleme, dileme. Dacă faci asta în proză scurtă, cred că iese prost. De ce oare?
Hm. Dacă te referi la tezism, nu sunt o fană a lui nici în teatru. Dar da, într-o piesă se vede ceva mai limpede ideea principală, cum îi ziceam la regie, sau premiza, cum o numeşte Lajos Egri, autorul unei cărţi de căpătâi de scriere dramatică E ceva la care te obligă structura dramatică clasică. În plus, conflicul e vital în teatru, de aceea e mai uşor să vezi mereu lucrurile (personaje, concepte, valori) puse în balanţă. Pe de altă parte, e o chestiune care ţine şi de modă şi conjunctură. Şi în literatură au fost perioade în care scriitura mai cu teză a fost mai la modă decât acum. Teatrul e o artă care vorbeşte cu mulţimile, e deci mai conectat la ritmul mulţimilor, poate de aceea activismul e atât de des întâlnit pe scenă în perioada asta de tulburări sociale, manifestaţii, occupy, maidan, şamd.
Spuneai într-un interviu „Actorii au citit piesa si ei stiau mai bine cum functioneaza replicile alea. Fiecare isi pune onest si cu lacomie problema personajului lui si apara cauza personajului lui si iti dai seama mult mai usor de unele lucruri”. Ce le recomanzi scriitorilor debutanți, care nu scriu teatru, ca să își poată da seama mai bine de punctele de vedere ale personajelor lor, de coerența lor internă șamd?
Pot citi cu voce tare ce-au scris, chiar şi în oglindă, aşa îşi pot da seama mai uşor de notele false, de personajele care vorbesc artificial sau de faptul că toate personajele vorbesc la fel. Pot cere feedback de la prieteni. Îşi pot face fişe de personaje (caracterizări, biografii, etc.). Şi dacă au timp, chef şi răbdare, pot scrie povestirea din punctul de vedere al fiecărui personaj, înainte să decidă cum va arăta varianta finală, a autorului. E un exerciţiu fantastic, din care pot învăţa mult şi care le poate inspira nişte soluţii surprinzătoare. Îşi mai pot dramatiza singuri povestirea, schimbând genul apar mereu restricţii deci şi idei noi, şi le va fi mai uşor să-şi audă personajele. Mai pot (ştiu, sună a temă de şcoală, dar pe mine m-a ajutat) să facă fişele personajelor din povestirile sau romanele lor preferate, cu alte cuvinte să înveţe harnic, cu pixul pe hârtie, de la autorii lor preferaţi, sau să citească cum făceau aceştia. Şi să aibă răbdare. Aşa cum îţi ia mult să cunoşti un om, şi un personaj ar trebui să aibă dreptul la cunoaştere răbdătoare. Ibsen spunea că prima dată vrea să-şi cunoască personajele ca după o călătorie cu trenul, apoi ca şi cum ar fi cunoştinţe vechi şamd. Să vrei să ştii totul despre personajul tău din prima înseamnă să-l condamni să fie o schemă tristă. Şi mai înseamnă că tu, ca autor, îţi pierzi din bucuria de a te întâlni cu adevărat oamenii din scriitura ta.
Cât de mult contează gașca atunci când vrei să te citească cineva după ce debutezi? Spuneai că înainte de debut nu cunoșteai oameni din lumea literară. Cum ai început să-i cunoști, cum te-a ajutat?
Nu sunt nici acum parte dintr-o gaşcă. În teatru da, am vrut de la bun început să lucrez cu dramAcum şi ne-am întâlnit fericit, dar la teatru oricum trebuie să lucrezi cu oamenii, fiecare spectacol e o muncă de echipă. Din lumea literară cunosc foarte puţini oameni, aş spune că sunt doi-trei pe care-i admir şi cu care am avut şi şansa să mă întâlnesc. Cred că am fost cam leneşă, cam snoabă, cam timidă, cam vanitoasă, cam speriată, cam mizantroapă, cam sălbatică şi cam suficientă, din care cauză n-am ieşit destul să caut oameni. Dar ştii cum se zice, întâlneşti oamenii pe care-i meriţi – deci aştept să văd cum o să se schimbe situaţia, şi eu împreună cu ea.
„Când nu reuşeam să scriu, sau nu aveam timp, sau nu aveam inspiraţie (cine şi-o adus aminte că poate n-aveam nimic de zis?), mi se părea că mă ţine în loc spălatul vaselor. Că fericirea conjugală mă banalizează. Că prietenii se traduc în ore furate scrisului. Că jobul a fost inventat de cineva extrem de invidios pe marele meu talent literar, şi că toţi cei care mă îndeamnă să mă las de fumat nu vor decât să mă despartă de inspiraţie. Dar acum că Uranus tocmai a ieşit din zodia Balanţei, sau poate pur şi simplu pentru că am îmbătrânit, cred că sunt pe cale să-mi conturez propriul meu pariu: dacă se adevereşte că posteritatea nu există (pentru mine), cel puţin îmi aduc aminte, scriind, cum vreau să fiu (atunci când nu scriu).” (sursa) Ce frumos ai spus-o pe-asta! Practica timpului e să te descoperi pe tine ca să știi ce vrei. Tu ai altă perspectivă: te ancorezi în cum vrei să fii. Cum crezi că se scrie mai bine, când scrii ca să te cauți/găsești/cunoști sau când scrii pentru că știi ce vrei să spui?
Experienţa mi-a arătat că nu ştiu niciodată bine ce vreau să spun. Da, cred că ştiu, întotdeauna cred că ştiu, dar dacă sunt cinstită cu tema, dacă fac suficientă documentare, dacă am curaj să merg adânc în inima unui subiect sau a unui personaj sau a mea, de fiecare dată descopăr ceva ce nu ştiam (despre temă sau despre ce cred sau simt despre ea). Asta e răsplata pentru efortul şi nesiguranţa şi riscurile emoţionale la care mă supun scriind. Şi cred că aşa e cinstit şi pentru cititori şi spectatori, merită şi ei să facă o călătorie la capătul căreia să găsească ceva surprinzător, nu sentinţe la modă sau idei confortabile şi politically correct, pentru că dacă tu ştii de la bun început ce spui există riscul ca şi cititorul să ştie. Aşa că nu, nu mă ancorez în cum vreau să fiu, ci descopăr asta scriind, la fel cum scriind descopăr şi ce vreau să spun. (unde „scriind” înseamnă făcând documentare, simţind tema, gândind la ea, scriind şi mai ales rescriind, rescriind, rescriind!)
Într-un interviu din 2011 vorbeai de un al treilea roman pe care îl scrii și de faptul că îți doreai să le fi revăzut/rescris pe cele dinainte. Ce se întâmplă cu al treilea! Îl perfecționezi la nesfârșit?
L-am rescris de vreo trei ori după care, la sfatul unor preţioşi prieteni, mi-am pus nişte întrebări serioase despre el (cum ar fi de ce l-am scris şi cât de mult mă reprezintă), aşa că am decis să-l pun la sertar pe o perioadă nedeterminată. Între timp am mai scris o piesă de teatru „de maturitate” :) care sper să se joace la anul, şi am strâns vreo doi ani notiţe pentru un nou roman. Acum scriu la el pe îndelete, foarte pe îndelete, în sfârşit simt că nu mă mai grăbesc, lucru pentru care îi mulţumesc şi fiului meu de şase luni!
