INTERVIU CU LAVINIA BRANIȘTE

Interviu realizat de Simina Diaconu.

Lavinia Braniște e invitata noastră la Creative Writing Sundays duminica asta, de la 15:00, în mansarda librăriei Bastilia. Mai avem doar locuri de Prudenți, adică de spectatori. Veniți fără preaviz sau avertizați-ne pe mail (mai sexy, vă dăm și ceva de citit).

Poveşti cu mine (poezie, Paralela 45, 2006), Cinci minute pe zi (proză scurtă, CDPL, 2011) sau Escapada (proză scurtă, Polirom, 2014) sunt cărțile care au făcut-o pe Lavinia scriitoare.

Care a fost procesul prin care ți-a apărut prima carte de proză scurtă la Casa de Pariuri Literare?

M-am întâlnit cu un cristian într-o tabără la Săvârşin, în toamna lui 2010, şi am vorbit despre asta. Textele nu le gândisem neapărat pentru un volum, le scriam pur şi simplu, îmi place să scriu pur şi simplu. Le mai puneam pe clubliterar, le mai dădeam prietenilor la citit. Părerile erau foarte împărţite şi eu eram încă foarte sensibilă la toate. M-am bucurat mult când am bătut palma. Dar când am văzut cartea – care e un obiect foarte mic – m-am simţit ca găina din Punguţa cu doi bani, care după marea aventură în lume s-a întors acasă şi a ouat o mărgică. Şi în mod paradoxal, cu toate că mi-a părut într-o primă fază ceva neînsemnat, m-am simţit şi foarte expusă cu cartea aia, parcă totuşi zicea prea multe despre mine.

Ce îți plăcea la clubliterar.com?

Îmi plăcea tot, m-am şi îndrăgostit de vreo doi-trei de pe-acolo. Clubliterar a fost cel mai mişto în vremea când eram eu studentă. Încă nu debutasem în volum, n-aveam decât frustrarea din cenaclul Echinox. Îmi plăcea sistemul cu totul, de atelier online. Îmi plăceau textele, comentariile, chiar şi polemicile pe lângă subiect, aveam preferaţii mei, râdeam în barbă când se înghionteau unii pe alţii. Eu am intrat pe club în 2006, imediat după ce mi-a apărut volumul de poezii, şi am mai prins destul de puţin din efervescenţa asta; după nişte mega certuri, elementele turbulente:) au fost eliminate, spaţiul acela a devenit mai salubru, dar şi mai plictisitor. Acum din el n-a mai rămas decât o gaşcă de amici care discută în secret pe un grup de facebook. Despre literatură aproape deloc, cel mult la modul ironic despre ce-a mai ieşit prost. Eu am iubit clubul foarte mult, m-a învăţat să mă deschid, să fac faţă la critici, să înţeleg că e perfect normal să nu te placă toată lumea. E tinereţea mea. Îl asociez cu Căminul 14 din Haşdeu (din Cluj), cu primul meu laptop şi cu Winamp-ul ăla verde cu care ascultam tonele de muzică furate de pe reţea.

„Ce ţi se pare „în neregulă“ în literatura română actuală? (ce te intrigă/nemulţumeşte/„atacă“) – [răspuns]: faptul că tineri prozatori buni nu au răbdare să-şi construiască cu atenţie cărţile” (sursa) Poți detalia?

Poate că un curs de creative writing (apropo) ne-ar ajuta pe toţi să economisim timp, să învăţăm mai repede nişte tehnici la care am ajunge singuri după ani şi ani de exerciţiu. Am citit destui prozatori care au „frază”, se exprimă frumos, curat, sensibil, dar care nu au poveste. Care nu construiesc o naraţiune cap-coadă, aşa, cu momentele subiectului, cum am învăţat la şcoală. Mie astfel de poveşti îmi plac. Nu zic că celelalte cărţi sunt lipsite de valoare, zic doar ce-mi place mie. Ca într-un roman să văd poveste, să văd un drum între A şi B. Şi sunt mulţi care nu ştiu facă asta. Nici eu nu ştiu. De-asta nici nu mă văd făcând roman în viitorul apropiat. Dar sunt multe lucruri care se pot învăţa şi de aceea mie sistemul american, de exemplu, cu specializări pe creative writing în universităţi, mi se pare foarte util.

Ce cărți/autori de proză scurtă îți plac?

Americanii, mai clasici sau mai recenţi: Salinger, Carver, Cheever, Russel Banks, Wells Tower, Maile Meloy etc. Am descoperit de curând un elveţian care-mi place foarte mult, Jérémie Gindre (On a eu du mal). De asemenea un catalan, Sergi Pàmies; citesc acum un volum al lui (în castiliană, în versiunea autorului) – Si te comes un limón sin hacer muecas. Dintre ai noştri, Ionuţ Chiva e primul care-mi vine în minte.

„Ce mă fascinează în literatura pentru copii e puterea imaginației unora şi libertatea pe care o ai, ca autor. Poţi să scrii orice despre orice, să-ţi dai liber cu părerea despre viaţă şi moarte şi iubire; atâta vreme cât totul vine din gura unui porcuşor, eşti în siguranţă. În literatura pentru oameni mari trebuie să fii mult mai atent, trăim vremuri mofturoase şi cu foarte multe deja spuse/făcute în spatele nostru. Dar cred că poveştile pentru copii nu-şi vor pierde niciodată prospeţimea, dacă sunt făcute bine, evident.” (sursa) Tu, ca scriitor, simți o presiune să scrii într-un anumit fel/pe anumite subiecte/cu o anumită atitudine? Care ai zice că e moda în literatura tânără din România acum?

Nu, în niciun caz nu simt niciun fel de presiune. Nici nu cred că există, aşa, în general. Şi dacă ar exista, n-aş ţine cont. Cred că trebuie să fii sincer cu tine, să-ţi recunoşti limitele, să încerci să creşti folosindu-te de ceea ce simţi că-ţi iese cu adevărat bine. Nu-mi dau seama care e moda, dacă-ar fi una.

Crezi că există un umor de Brăila? Apropo de Cinci minute pe zi, că pe a doua încă n-am citit-o. Parcă e ceva proustian acolo. Mă gândesc la detalii și la bârfele/intimitatea/autoironia de familie, la personaj ca trimis al familiei în lume. Scuze dacă spun prostii!

Nu nu, nu e deloc o prostie, e interesant c-ai pus problema aşa. Cred că există umor românesc şi mai cred că la mine e şi genetic. Vin dintr-o familie unde de fiecare dată când ne-adunăm mai mult de doi inşi se lasă cu lacrimi. În mare, râdem de alţi membri ai familiei care nu sunt prezenţi, aşa că prin rotaţie toată lumea ajunge să râdă de toată lumea. Dar ne-ajută mult chestia asta, mai ales că în celelalte aspecte ale vieţii soarta n-a fost generoasă cu niciunul dintre noi. Ne-apărăm cum putem şi ne iubim cum putem, e şi un mod de a ne arăta afecţiunea. Atunci când pot să râd alături de cineva mă simt dintr-odată în siguranţă cu persoana aceea.

Despre FILB 2011: „A fost botezul meu in viata de scriitor care-si asuma ca e scriitor” (sursa). Spune-ne mai mult despre asumare și rolul evenimentelor literare, ce-ți place la ele și ce nu.

Nu cred că asumarea are neapărat legătură cu evenimentele. Poate are un pic la început, când din invizibil devii vizibil, cum zice gmail:). Şi în sensul ăsta am zis şi eu despre FILB, că acela a fost momentul în care am simţit că devin vizibilă.

Evenimentele au şi ele rolul lor, sunt necesare, mai ales imediat după apariţia cărţii. Mie, ca cititor, îmi place să-l văd pe omul care a scris, să „put a face to his name”, cum zice facebook:), deci cred că e important pentru promovarea cărţii ca oamenii să aibă ocazia să-l vadă pe autor. Pentru mine, de exemplu, anul ăsta a fost extrem de plin, după ce a apărut Escapada, în februarie. N-am refuzat aproape nimic din ce mi s-a propus şi am trecut prin toate stările pe care ţi le poate provoca un eveniment care te expune. Am fost emoţionată, flatată, nerăbdătoare, curioasă, angoasată, a fost frumos, a fost absurd, a fost sec, am sărit în pat în camera de hotel, am fluturat ecusoane, m-am tăguit. În final, am ajuns să fiu foarte obosită. Toate au o limită. Plus că încep să semene, începi să te repeţi şi atunci intervine ridicolul. Mă intrigă oamenii care reuşesc să-şi alimenteze vreo zece ani de evenimente cu o sigură carte. Eu sigur o să iau în curând o pauză lungă.

Ce planuri literare și neliterare ai pentru anii următori? Că tot vine cumpăna dintre planuri.

Îmi doresc foarte mult să am o familie. E visul meu cel mai mare în ultimii ani şi nu mi se pare uncool să recunosc. Îmi plac foarte mult copiii şi m-aş simţi foarte bine într-o casă plină, frigul cosmic al singurătăţii:) mă oboseşte cumplit, nu mai am energie să-i fac faţă. Şi copiii mi-ar plăcea să-i fac eu, să crească monstruleţii la mine în burtă, să dansez cu ei în burtă şi după aia lor să le placă toată viaţa ce-am mâncat eu în alea nouă luni. Nu ştiu, poate delirez, dar aşa văd acum lucrurile. Mai încolo, cu monstruleţii de gât, poate e un pic altfel. Dar asta cu familia nu ţine numai de mine, dacă aş fi putut s-o scot din joben pur şi simplu, aş fi scos-o până acum. Până una-alta, încerc totuşi să nu-mi construiesc viaţa în jurul unei aşteptări. Fac multe chestii. Muncesc şi ce-mi place şi ce nu-mi place, mă văd cu oameni, mă bucur când mi se dă atenţie. Mi-ar plăcea să merg mai des să înot, de exemplu, asta va fi una din „rezoluţiile” pentru anul viitor. În rest, ceva mai mare şi mai fantomatic de-atât mi-e teamă să-mi pun în minte.

Planurile literare sunt cam tot în zona asta de tânjeală după contactul cu o anumită lume, o anumită stare sufletească şi mentală: o poveste cu un căţel electronic, alta cu un pitic de grădină abandonat în pădure, alta cu o musculiţă antarctică (asta chiar există!) care nu se poate reproduce decât în caca de pinguin şi pleacă după ultimii pinguini, plecaţi la rândul lor în pribegie. Sper doar să mi le mai aduc aminte atunci când chiar voi avea timp şi energie pentru ele.