INTERVIU CU FLORIN IARU

Interviu realizat de Simina Diaconu.

Cum ideea cu interviurile mi-a venit după prima întâlnire Creative Writing Sundays, la care a fost invitat Florin Iaru, recuperez acum, că tot se potrivește – e ultima zi de înscrieri la atelierul de scriere creativă, unde Florin e „prof”.

Există, în ce se publică în literatura română contemporană, teme care atrag mulți scriitori? Dar teme sau tipuri de roman (sau alt gen de proză) ignorate de scriitorii români?

E, probabil, cea mai mare ciudățenie a literaturii române: absența cvasi-totală a literaturii „de consum”. Nu avem romane sociale, urbane, profesionale, polițiste. Scriitorul român pare angajat într-o luptă pe viață și pe moarte cu Premiul Nobel. Numa’ teme mari și foarte mari îi trec prin minte. Filosofia chibritului e ridicată la rang de artă supremă. Din cauza pădurii, scriitorul românesc nu mai vede copacii, adică oamenii, personajele, împrejurările, istoria. Nimic (nici un subiect) nu pare demn de pana sau tastatura lui. De aia, cu greu găsești un discurs prozastic valabil (ar trebui să spun, însă, că, în ultima vreme există o resurecție a prozei de calitate, cea care spune povești). Adică o scriitură cinstită, o construcție coerentă, un plan al lucrării acceptabil. Și, ca paradoxul să fie complet, absența unei literaturi de consum (profesionistă, în sensul lui Simenon, Maugham sau Steinbeck) duce la o debilă literatură „serioasă”. La o populație de 20 de milioane de locuitori, avem maximum 50 de romane pe an. Ți se pare normal?

 

Spuneați că puteți prevedea mișcările oamenilor politici bazându-vă pe literatură. Exemplificați și explicați puțin.

Caragiale e primul dintre exemple. Ce se poate tăia din el se știe pe dinafară. Ca dovadă, orice mișcare ipocrită a unui politician intră automat în categoriile următoare: Farfuridi, Cațavencu sau Agamemnon Dandanache. Cunoașterea discursului literar îți poate releva caracterul (sau lipsa lui) cu viteza fulgerului. Știind tehnicile discursului, îți dai seama cum o va întoarce din condei vorbitorul. Ține minte cineva monologul lui Marc Antoniu? L-a făcut din vorbe pe Brutus. Contrastul dintre faptele criminalului dictator și cinstea onorabilului complotist răstoarnă piesa. Am desfăcut la cursuri un fragment din Karel Čapek, în care un procuror se duce cu o scrisoare la un grafolog. Ăla îi face un portret al suspectului atît de bun, că procurorul îl reproduce în fața juriului și obține condamnarea. Surpriza vine în momentul în care procurorul descoperă că, din greșeală, își oferise propria scrisoare, iar caracterul odios era al lui. De altfel Čapek are un tratat de discursuri necinstite, subversive, false, cu care să-ți încui adversarul. În Manuscris găsit la Saragosa sau în Magicianul, discursul persuasiv izbutește să păcălească de zeci de ori personajele care se juraseră să nu se mai lase trase pe sfoară. Cine l-a ucis pe Roger Ackroid lucrează exclusiv cu discursul asasinului, din interiorul lui. Surpriza mare a cărții – de fapt, o lovitură de maestru – vine din conflictul dintre cel care povestește (și pe care, conform tradiției, îl credem) și povestea însăși.

Ce v-a venit să țineți un atelier de scriere creativă bazat pe povestiri și să publicați un volum de povestiri? Lumea vă știe de poet!

În timp ce România are vreo 2-3000 de poeți, din care cel puțin 100 remarcabili, numărul prozatorilor e foarte redus. Ridicol de mic. Apoi, constat, citind cărți sau manuscrise, că oamenii nu știu să povestească. Pe cuvînt că nu știu. În mintea multora e o marmeladă, un amestec de autoaprecieri, prejudecăți, exemple proaste, rele obișnuințe și lipsă de cultură care, pur și simplu, le sufocă talentul. Cel mai fragil lucru din lume e talentul. Nefolosit, prost folosit sau umflat cu pompa dă rateuri. Apoi, a fi scriitor e o meserie. Cu multe reguli de respectat sau de reinventat. Toată lumea e de acord că, pentru a picta un tablou sau a interpreta o sonată, e nevoie de ani de studiu, numai când e vorba de scris te pui și scrii din „preaplinul” inimii.

Pe scurt, într-o zi, am văzut limpede ce lipsește: un pic de școală, o direcție, un șut în fund. Am simțit că stăpînesc aceste cîteva reguli vii, că văd mai clar ce se întîmplă într-un text. De ce să nu faci asta pentru cei care au talentul blocat la mantinelă? Dacă vor rămîne după mine 20 de scriitori, m-aș putea declara fericit.

Aha, acum chestia cu poezia. Poezia e viața mea. Acolo locuiesc. Dar mai ies, nu m-a legat nimeni. Apoi, nu uita, am avut un contract cu o revistă săptămînală. Am scris, timp de 10 ani, 500 de povestiri. După ce m-am uitat pe ele, cred că vreo 200 merită. Păi, să le țin legate? Le public.

Pe ce criterii admiteți sau respingeți o povestire la preselecția pentru atelier? Care sunt semnele/semnalele?

E simplu. În afara oamenilor care au un destin fericit, cărora le iese din prima, sau care trăisc în grupuri profesionale și cu asta se ocupă, un autor virtual se adresează unui curs „de scriere” pentru că are o mare nemulțumire. Are o suferință. O neîncredere. Un blocaj. Prin urmare, criteriile sînt simple: două feluri de texte. Care povestesc ceva interesant, dar prost, sau care nu povestesc nimic, dar sînt bine scrise. Primele au probleme de redactare, de structurare, cele din urmă, de concepere și conflict. Excluse sînt cele care nu conțin nimic interesant, banale, prost scrise și cu greșeli gramaticale grave. Acolo nu-i nimic de făcut și ar fi necinstit să vînd iluzii.

Dați o temă haioasă la atelier, care mereu duce la haos în primă fază și apoi totul se așază frumos: scrierea unui roman colectiv din suma mărturiilor personajelor din poveste. Care au fost subiectele romanelor de până acum și ce îi învață exercițiul ăsta pe cursanți?

În clipa în care ești obligat să intri în pielea unui personaj, ești, în același timp, forțat să ții seama de parametri străini. Adică de constrîngeri pe care nu ți le impui tu. Apoi, trebuie să judeci ca acel personaj, să fii credibil și coerent cu el. Îți dai seama că numărul arhetipurilor umane e limitat. Ceea ce deosebește personajele e istoria lor personală, de la naștere pînă în momentul acțiunii. Tot acest efort de imaginație și de cotrobăire în experiențele proprii creează în autor o conștiință auctorială. Îl obligă să-și iubească personajul, să îl joace, să îl umple cum umple lichidul un recipient. Brusc, dispare acea superficialitate care face ca autorii români să își expedieze personajele secundare sau antipatice. Pot să-ți spun că mulți autori s-au îndrăgostit de personajele lor și au scris de-au rupt! E cel mai bun exercițiu de auto-disciplină și responsabilizare. Nu uita că toți sînt dependenți de toți, iar dacă unul sau doi nu-și fac tema, toată construcția se prăbușește. Așa înveți că scrisul e meserie și, după ce aburii „inspirației” s-au dus, vine o muncă prozaică, precisă, cu un scop clar.

În ceea ce privește conceperea unui roman colectiv simultan, aici nu-s multe posibilități. Ne trebuie un conflict desfășurat pe o perioadă scurtă de timp, cu un număr dat/fix de personaje. O nuntă, o crimă, un accident. Apoi, e obligatoriu să reunești personajele într-un perimetru clasic: unitatea de timp și de loc. Simplu, nu?

În ce condiții ar putea deveni scriitori publicați și citiți cursanții noștri de la atelier? (ce ține de ei, ce ține de alții)

Am citit povești extraordinare, plecînd de la teme date. Asta înseamnă, deja o viziune profesionistă. Pînă în acest moment, tot ceea ce le lipsește celor mai buni e un fleac: numărul suficient de povestiri sau un roman încheiat. Asta e tot. Dacă eu îi citesc cu plăcere, atunci cel puțin o mie de cititori îi vor iubi și ei! Editurile abia așteaptă să le intre marele scriitor pe ușă!

Cu ce cărți să înceapă oamenii care n-au mai citit până acum povestiri și de ce sunt povestirile mișto?

Cine n-a citit pînă acum să nu mai citească! :) Incultura osifică circumvoluțiunile. Cititul e o plăcere care începe în copilărie.

Dar bănuiesc că te referi la cei dedați cititului haotic. Păi, pentru ei, recomandările ar trebui să țină seama de modelul lor interior. De la Salinger, Caragiale, Cheever, Buzzati, Cosașu, Cehov, Teodor Mazilu, Harms, Čapek, Cărtărescu – pînă unde pot duce!

V-a scăpat un porumbel că aveți un roman în cap de nu știu câți ani și n-aveți timp să-l scrieți. Parcă toată lumea zice „n-am timp să una, n-am timp să alta”. Unde se pierde timpul?

Pe drum se pierde. În viața de toate zilele. În nesiguranță. În vechea decizie care spune: „am s-o fac pe mîine”. În goana pentru supraviețuire. În bătrînețea care nu mai ține ritmul. Și, poate, în convingerea nemărturisită că nu e tocmai cel mai bun lucru de care ești în stare. Dar asta-i altă poveste.