INTERVIU CU DASA DRNDIC ȘI DRAGAN VELIKIC

Interviu realizat de Andreea Apostu. Traducere de Simina Diaconu. 

M-am întâlnit cu Daša Drndić (Croația)  și Dragan Velikić (Serbia) într-o zi toridă de vară, la New Europe College, unde urmau să aibă a doua zi un eveniment împreună cu Filip Florian: A Different Kind of Summer Salad. (Yugoslavian Style), un nume amuzant și neobișnuit. Emoțiile au fost enorme, dar am înțeles repede că n-aveam motive reale să fiu timidă sau speriată: Dasa și Dragan au fost foarte drăguți, prietenoși, implicați în interviul nostru. Într-o atmosferă veselă, folosind cuvinte în engleză, sârbă, croată și română, am discutat multe subiecte importante, de la literatura est-europeană, la gustul occidentalilor și reprezentările lor despre Balcani, de la piețele de carte din țările noastre la scriitori favoriți și la… muzică. Am vorbit despre trecut și viitor, fascinație și stereotipuri, sensul literaturii și cum e el format de societatea modernă.

Am vorbit de asemenea despre cum au descoperit literatura română și despre cum putem îmbunătăți relațiile culturale dintre țările din regiunea noastră. A doua zi, la New Europe College, Filip Florian a citit câteva fragmente, traduse în română, din cărțile lor. Sper că le voi vedea curând publicate în România, ca și pe cele ale altor scriitori vecini, fără binecuvântarea faimei mondiale, atât de necesară acum. Cel mai scurt  drum de la Zagreb la București trece prin Paris sau Berlin, mi-a spus Dragan. Ar trebui să schimbăm asta. Ar trebui să fim primii care descoperă bogata lume de cuvinte a celorlalți și să încercăm să traducem apropierea fizică într-o apropiere culturală.

A.A.: Dragan, știu că Dasa a mai fost în România, pentru doar o zi și jumătate, la un festival literar internațional, la Timișoara. Pentru dumneavoastră e prima vizită în România?

D.V.: Da, în ciuda faptului că suntem vecini, n-am venit niciodată aici, așa că e prima mea vizită și, sper, nu ultima, desigur.

A.A.: Ce v-a adus aici? Spuneți-ne câte ceva despre evenimentul care va avea loc mâine, joi, la New Europe College: A Different Kind of Summer Salad. (Yugoslavian Style).

D.D.: Chiar nu știu cum va arăta evenimentul (râde).

D.V.: De fapt, povestea începe cu lunile pe care le-am petrecut alături de Filip Florian. Am beneficiat de aceeași rezidență la Zug, în Elveția, acolo s-a legat această prietenie între mine, Dasa și Florian. A fost ideea lui Florian să ne aducă pe amândoi la București și să ne prezinte cărțile, pentru că eu, de exemplu, nu am cărți traduse în română, și nici Dasa nu are. Și poate că acesta va fi începutul prezentării noastre aici ca scriitori.

A.A.: În afară de această frumoasă prietenie care s-a dezvoltat la Zug, ce altceva vă mai unește, în ceea ce scrieți, de exemplu?

D.D.: Am citit cartea lui Filip, Degete mici, mi-a dat varianta în engleză. E o traducere excelentă și o carte minunată. Încerc să găsesc un editor în Croația, am înțeles că Dragan a găsit unul în Serbia. Știu că Filip a fost în Macedonia acum trei sau patru zile, cred că a lansat acolo Degete mici. În Zug am locuit toți trei în aceeași clădire, așa că a trebuit să stăm împreună. Filip pleca să culeagă ciuperci, apoi le găteam și luam masa împreună. Sau făceam împreună clătite și le mâncam. Fumatul era interzis, dar deschideam fereastra pe palier și fumam acolo cu Filip, țigară de la țigară. (râde)

A.A.: Pentru că ați spus că, deși suntem vecini, e pentru prima oară când vă aflați în România, mă întrebam cât de cunoscută e literatura română în Serbia și Croația, sau literatura altor țări vecine?

D.V.: Vreau să fac un comentariu la întrebarea anterioară. Trăim vremuri în care prietenia e posibilă doar, întâi și-ntâi, între opere literare autentice. Adică am citit doar câteva pagini scrise de Filip, dar am avut multe conversații și cred că fiecare dintre noi are ceva de spus într-un mod autentic. Și acesta este motivul pentru care ne-am apropiat așa de mult.

În legătură cu ultima întrebare, știți, prima mea relație cu literatura română a fost prin românii stabiliți în Franța, Mircea Eliade, apoi pesimistul Cioran, cărțile lui esențiale. De asemenea, am citit literatură română în reviste, iar datorită Dasei am descoperit un autor pe care l-am cumpărat și am început să-l citesc – Max Blecher. A fost tradus în croată. Am fost în mai la Rijeka, acolo mi-a spus Dasa câte ceva despre el și am început să-i citesc cartea în croată, pentru că nu diferă mult de sârbă. Am copilărit în Croația, așa că citesc fără probleme în ambele limbi. Este un autor foarte bun.

D.D.: Nu știu când ar trebui să se lanseze filmul Inimi cicatrizate. S-a lansat?

A.A.: S-a lansat.

D.D.: Cum e?

A.A.: Așa și-așa. Mi se pare că nu-i pot fi traduse cărțile în limbaj cinematografic.

D.D.: Așa mă gândeam și eu. Mai e o carte a lui, cu un titlu neobișnuit, pe care nu pot să-l țin minte.

A.A.: Cred că titlul în engleză e „Adventures in immediate reality”.

D.D.: Da, acela. Sunt câțiva poeți și prozatori care au fost traduși recent în croată. Cred că, în sârbă, mai ales Cărtărescu e tradus, cu mai multe cărți. Nostalgia a apărut acum doi sau trei ani. La fel și Herta Muller, i-am citit toate cărțile. Primele două sau trei sunt excelente, apoi am avut o problemă cu ele (râde), dar sunt OK..

D.V.: Cred că ea scrie în germană.

D.D.: Da, face parte din minoritatea germană. Ați avut o minoritate germană, o minoritate maghiară etc. Am citit Adam Bodor, el e ungur, e excelent. Am mai citit Attila Bartis, un prieten al lui Filip, care e și fotograf. Avem în Croația un tânăr poet destul de bun, de origine română, căsătorit cu o poetă croată. Sunt ca o echipă, au început să traducă literatură română contemporană. Mai e și Lidia Dimkovska, nu știu dacă ați auzit de ea, e din Macedonia, dar trăiește în Ljubljana. E bilingvă, chiar trilingvă. A stat șase sau șapte ani în București, și-a făcut teza de doctorat aici, traduce literatură română în slovenă și macedoneană. Așa că [literatura română] se apropie, își face loc.

D.V.: E ceva ce am uitat să spun. Acum 40 de ani, în Vršac, un oraș din Voivodina cu minoritate română, am avut o editură. Bărbatul care a fondat editura, Petru Cârdu, un poet român, a fondat și Premiul Internațional pentru Poezie. Stănescu a fost tradus mult în croată și sârbă, iar editura lui Cârdu, KOV, a publicat mulți poeți români.

A.A.: Ce credeți că poate fi făcut în plus pentru a îmbunătăți, nu numai relațiile dintre literatura română și cea sârbă sau croată, ci relațiile literare și culturale dintre țările din această regiune, a Balcanilor? Mi se pare paradoxal că știți mai multe despre Vest decât despre țările vecine. Mi-ați spus, de asemenea, că ați intrat în contact cu literatura română citind lucrările scriitorilor români stabiliți în Franța. Ce se poate face în plus, ce sugestii aveți?

D.D.: Sunt o pesimistă. Sunt foarte pesimistă în legătură cu literatura în general. Cred că capitalismul devine, așa îi spun eu, un fascism capitalist. Își pierde mințile, devine isteric, șterge toate valorile care n-au legătură cu a câștiga bani. Cred că viitorul e destul de sumbru. Începând cu sistemul de educație, sistemul Bologna, programat să creeze forță de muncă ieftină. Există în continuare Cambridge, Oxford, Yale și altele, care nu sunt Bologna, pentru elitele care pot să plătească. Uitați-vă ce se întâmplă cu clasa muncitoare. Toate astea se reflectă în literatură. Cei care citesc sunt tot mai puțini, nu pot înțelege raționamente mai complexe, trebuie să le dai totul simplu. Creierul uman se micșorează. Cred că suntem condamnați, într-un fel, dacă nu vine… o revoluție, ca să spun într-un cuvânt. Nu cred că vremurile sunt bune. Dar, așa cum toate imperiile și sistemele s-au evaporat, poate și acest imperiu al capitalului se va prăbuși într-o zi, în 50 de ani, 100 de ani, și va veni altceva. Așa că nu cred că se poate face prea mult. Nu cred că mai avem nevoie de guverne deloc. Capitalul conduce, băncile conduc, nu avem nevoie de parlamente, nu avem nevoie de partide, sunt doar pioni.

D.V.: Legat de acest subiect, cred că, înainte de căderea Zidului Berlinului, relațiile dintre țările din Europa de Est erau foarte, foarte strânse, iar literatura reflecta acest lucru. Astăzi, un scriitor român sau bulgar bun poate fi tradus în slovenă sau macedoneană sau croată numai dacă a făcut ceva în Vest. Atunci e tradus automat. De exemplu, în cazul meu, editorii din țările din Europa de Est au hotărât să-mi publice cartea pentru că am fost publicat în germană. Cel mai scurt  drum de la Zagreb la București trece prin Paris sau Berlin.

D.D.: Dar ce s-a întâmplat după ce a căzut Zidul Berlinului: aceste țări est-europene păreau cumva speciale, interesante. Toată literatura care vorbea despre viața în socialism sau comunism era exotică pentru Vest. Văd ce se întâmplă acum. Acești scriitori ex-est-europeni devin comerciali, iar literatura lor nu mai are puterea de la început, nu mai sunt la fel de interesanți pentru Occident. Dar nimic nu e acum interesant pentru Occident. Vestul publică în mare parte gunoi. Ce nu e gunoi e citit de un grup foarte mic de oameni. Sigur că există cărți bune, dar nu sunt fast-food.

D.V.: Fast-food și vegane (râde).

D.D.: Fără condimente (râde).

A.A.: Sau cărți care vor să pară profunde, chiar filozofice, dar care sunt, de fapt, foarte superficiale. Asta se întâmplă des și în România. De fapt, în România, piața de carte e destul de mică.

D.V.: Dar sunteți 20 de milioane!

D.D.: Croația are doar 4,5 milioane de locuitori.

A.A.: Da, dar nu toți oamenii citesc, iar procentul de cărți vândute raportat la populație e mult mai mic decât în Vest. Mă întrebam cum arată piața de carte în Croația și Serbia?

D.D.: În Croația se dezintegrează. Se închid librării, se închid lanțuri mari de librării. În anii 2000 a fost un boom, pentru că era la putere partidul de stânga, și erau multe edituri independente care prosperau. Apoi partidul și totul s-a prăbușit, aceste mici edituri au murit, nu mai există distribuție, se închid librării, se publică tot mai puține cărți și, desigur, oamenii nu citesc. E chiar descurajant. Și sunt unii scriitori tineri care vor să devină scriitori imediat, dar nu citesc. Trec prin unul sau două cursuri mici… Când ne-am apucat noi de scris, mai întâi publicam un fragment într-o revistă literară, sau într-un ziar literar, apoi vorbeam cu prietenii, le trimiteam cartea… Acum vor să fie publicați imediat. Iar ce se publică e de o calitate îndoielnică. Deci avem destulă literatură care nu e prea bună. Iar recenziile criticilor sunt tot mai mici, monotone, schematice, nu analizează, poate o fac în unele reviste, dar acele reviste nu se găsesc în librării. Așa că nu mai există critică literară.

D.V.: Nu cred că sârbii citesc mai mult decât croații. Dar avem un târg de carte foarte important în ultima săptămână din octombrie, iar editurile au lanțuri de librării, deci cărțile se vând.

D.D.: Cărțile sunt mult mai ieftine în Serbia decât în Croația.

D.V.: Da, asta e important. De exemplu, cărțile mele, în ediție de buzunar, costă 7 euro.

D.D.: Iar ale mele 20.

D.V.: Cartea mea, în Croația, e 20 de euro. Deci prețul e de trei ori mai mare. Iar standardul de viață în Croația nu e de trei ori mai ridicat decât în Serbia. Nu știu cum va fi mâine, dar deocamdată sunt multe librării în Serbia. De exemplu, editura la care au apărut cărțile mele are 45 de librării. E adevărat că e cea mai mare editură, dar, oricum, când ai cifra asta, înseamnă că vinzi. Știu că în Croația situația librăriilor era bună acum zece ani.

A.A.: Noi în România avem sentimentul – e un fel de frustrare – că suntem o cultură minoră, din cauza istoriei, contextului, economiei și limbii, pe care le considerăm bariere. Mă întrebam dacă în Serbia sau Croația există un astfel de sentiment.

D.V.: Poți schimba asta, să știți. Singurul lucru pe care poți să îl faci e să scrii cât mai bine. Desigur că sunt cărți de clasa a doua, scrise în limbi de largă circulație, care au mai multă influență decât cărți de clasa întâi scrise în limbi mai puțin importante.

D.D.: E o discriminare…

D.V.: Dar ce poți să faci?

D.D.: Nimic…

D.V.: Pentru că problema, astăzi, e că America produce opere de clasa a doua, foarte plictisitoare, fast-food, iar țările mici, fără critică, le iau și le publică pe toate. Dar poți schimba asta.

A.A.: E puțin mai greu să reușești, să fii citit de un public mare, să fii foarte cunoscut.

D.D.: Există și această fascinație a lumii anglo-americane pentru literatura europeană. Nu știu dacă ați citit recenzia cărții mele, Trieste, publicată în New York Times. Au scris „cultură europeană înaltă”. Această „înaltă cultură europeană” din cartea mea era foarte simplă, am cărți care au o mult mai complexă „înaltă cultură europeană”, care nu ar merge bine în Statele Unite. Ar fi un pic prea mult. Treci granița. Max Blecher n-ar merge bine acolo. Am fost în Toscana cu un fel de rezidență, unde erau niște americani îndrăgostiți de Toscana. Închiriau apartamente și își petreceau vara acolo. I-am întrebat: Ce citiți? Au spus niște nume americănești de care n-am auzit niciodată. Și i-am întrebat: Ați citit Kafka? Unul dintre ei a răspuns: Ce carte ați recomanda? (râde) Cultura înaltă americană e la secole distanță de cultura înaltă europeană. Iar distanța tot crește. Putem vorbi despre Faulkner, Singer, Nabokov, dar Nabokov…

D.V.: Asta e problema, au mulți scriitori buni veniți din Europa. (râde)

D.D.: Cum e și cazul regizorilor. Bazele filmului american au fost puse de europenii care fugeau de nazism.

D.V.: Vă voi da un exemplu despre această banalizare și comercializare. Cartea mea, The Investigator, a apărut la una dintre cele mai mari edituri din Germania, Hanser. Au făcut câteva modificări, nimic foarte important. Dar, la un moment dat, eroul meu exclama: „Oh, Mayakovski din mine!”, un vers din Mayakovski. Dar redactorul a spus „Asta îl va contraria pe cititorul german, poate ar trebui să o scoatem.” Vă puteți imagina? Desigur, eu scriu pentru cititori, să spun, serioși, nu citesc sau scriu cărți doar ca să-mi treacă timpul. Vă puteți imagina? Sunt absolut sigur că în România nu s-ar fi întâmplat asta, experiența mea cu cititorii est-europeni e că sunt mai deschiși. Sunt sigur că nicio editură românească sau bulgărească nu l-ar fi scos pe Mayakovski din romanul meu. Dar în Berlin există această americanizare. Nu sunt xenofob, dar vă rog, nu pot să fac asta, să tai o parte din cartea mea din aceste motive. (râde)

A.A. Pentru că am ajuns la cărți, puteți să alegeți una dintre cărțile dumneavoastră, pe care ați recomanda-o cititorilor români, și să o descrieți puțin, sau să ne spuneți de ce o recomandați?

D.D. Nu-mi place să vorbesc despre cărțile mele, dar cea care a fost tradusă cel mai mult, în 14 sau 13 limbi, e Sonnenschein, tradusă în unele țări cu titlul Trieste, sau cu alte titluri, poate pentru că era cel mai ușor de urmărit. Cartea e despre Al Doilea Război Mondial. Există niște pagini pe internet unde găsești povești ale victimelor Holocaustului, de la supraviețiutori și familiile lor. Și pe aceste pagini am găsit un fel de confesiune a unui bărbat dintr-o familie din Italia. Acțiunea romanului se petrece în nordul Italiei și într-o parte din Slovenia, zonă care atunci se numea Adriatische Kusterland. Această familie a supraviețuit pentru că unii dintre membrii ei au intrat în partidul fascist al lui Mussolini, aveau carnete fasciste de partid. Erau evrei, desigur. Au fost transferați în Albania, când fasciștii au cucerit țara. Era o poveste melodramatică, m-a înfuriat, era ceva în neregulă cu povestea, nu erau de fapt victime ale Holocaustului. OK, au găsit un mod de a supraviețui, dar nu era corect să apară această povestioară melodramatică printre oribilele povești ale supraviețuitorilor. Și mi-am zis, aha!, o să scriu o carte despre asta. Așa că am inventat o relație între un membru al acestei familii și un ofițer SS. Au fost multe complicații cu această carte, pentru că unii dintre membrii familiei erau în viață și au venit la lansare, în Marea Britanie. În fine, am inventat o relație între ea și un ofițer SS, care a murit și i-a lăsat un fiu. În acest punct am introdus povestea relativ necunoscută și recent descoperită a Lebensborn, copiii care au fost furați din Europa de Est ca să fie crescuți ca arieni, pentru că nu se nășteau destui arieni, așa că 250.000 de copii au fost furați și educați ca germani. Deci… asta ar fi una dintre cărți.

D.V.: Hmm, să recomand… probabil ultimele trei cărți. Ultima se numește The Investigator și e o poveste de familie, am putea spune, dar și o poveste despre a doua jumătate a secolului XX. Bonavia, romanul precedent, e o poveste care se desfășoară în această zonă est-europeană, despre catastrofa Yugoslaviei și despre oamenii care s-au mutat din Serbia în Ungaria sau Austria. Și The Russian Window, o poveste de tranziție. Aceste trei cărți au comunicat bine între ele și sunt cele mai traduse, în zece limbi până acum.

D.D.: Am și o carte care se numște April in Berlin, unde am un pasaj despre Nora Iuga (râde). Am stat un timp împreună la Berlin, la Das Literarische Colloquium Berlin și mi-a povestit despre viața ei. Sunt obsedată de nume. În ultimele două sau trei cărți am liste de nume, pentru că eu cred că e singura identitate importantă a noastră și singura care ne rămâne. Ce istorie, ce țară, ce oraș, ce limbă – nu cred că acestea sunt identități importante. Numele, și poate limba în care am scris, sunt singurele lucruri care contează, cred. Știți această obișnuință de a generaliza. Ce e istoria? Istoria e viața acestor așa-ziși oameni mărunți. Ei fac istoria, nu marea istorie. Marea istorie n-are inimă și n-are identitate. Aceste povești mici sunt cele care contează. Sunt obsedată de nume, am liste peste liste cu nume. În Sonnenschein am 9000 de nume.

D.V.: Viața obișnuită e ceva ce mă interesează ca cititor. Când citesc o astfel de carte, în care am un spațiu și un timp îndepărtate de prezentul meu, îmi face mare plăcere. Acestea sunt cărțile pe care încerc să le scriu. Când mi-a apărut prima carte în limba germană, colegul meu de ediție era Gellu Naum. L-am citit puțin în germană în acea perioadă, germana mea nu era prea bună atunci, dar am cartea acasă, pot să-l citesc acum. Editorul meu l-a vizitat. Trăia la marginea orașului atunci, era o persoană atât de neobișnuită!

A.A.: Ați spus că literatura trebuie să fie legată de viață. Trebuie să fie un fel de documentar, să documenteze viața?

D.V.: Desigur. Cred că putem atinge trecutul mai bine prin cărțile bune decât prin cărțile de istorie. Istoria comună  e istoria cu I mare. În literatură avem istoria cu i mic. Înseamnă că înveți mai mult din literatură despre secolul XVIII, de exemplu, decât din cărțile de istorie. Poți oricând să faci cunoștință cu un teritoriu – Viena lui Musli e tot acolo, deși Viena e acum alt oraș, așa se întâmplă cu fiecare carte. De exemplu, cea mai faimoasă carte a lui, Alexanderplatz – astăzi, Alexanderplatz e cu totul altceva decât era înainte. Dar trecutul, timpul, spațiul sunt aceleași. Îmi place să citesc astfel de cărți pentru că mă îmbogățesc, câștig experiență. Cred că literatura, arta îți pot da experiențe directe.

D.D.: În cărțile mele, cel puțin în ultimele cinci sau șase, mă ocup de aceste două rele: Holocaustul și regimul comunist. Dar nu le aduc la egalitate niciodată, pentru că nu sunt egale. În aceste două zone găsesc mici povești fascinante despre viața de zi cu zi și despre suferințe oribile. Și acestea sunt, cum a spus Dragan, poveștile care fac istoria. Istoria oficială e aridă și fără suflet. Cu cât investighezi mai mult, cu cât sapi mai adânc, cu atât mai multe povești fantastice găsești, cu care poți apoi să empatizezi, să te identifici într-un fel, pentru că, din păcate, acest rău nu are sfârșit. Vedem că fascismul renaște. Vedeți ce se întâmplă în Polonia, Ungaria, ce se întâmplă în Croația, în Franța. Pericolul e prezent permanent.

A.A.: Acest background istoric e cumva specific Balcanilor? 

D.V.: Obișnuiam să spun, și nu înseamnă că aveam dreptate (râde), că între Odessa și Trieste e mai multă literatură decât între New York și Los Angeles. Pentru că sunt mai multe lumi mici care produc literatură autentică. Nu-mi plac acești scriitori de campus care vin în Europa, însetați de experiențe, care în două luni adună informații. E un scriitor american care a scris o carte despre Ungaria, după ce a stat doar două săptămâni, și s-a plimbat pe-acolo… Desigur, asta nu e o literatură foarte bună. Cel mai frumos compliment pe care l-am primit a fost pentru romanul The Russian Window. Am stat doi ani în Ungaria, după războiul NATO din Serbia. Budapest NOAR, o revistă, a scris despre cartea mea, care avea în jur de o sută de pagini despre Budapesta, că „în sfârșit aflăm ceva ce nu știam despre Budapesta de la un scriitor străin”. Nu înseamnă că e o carte bună! (râde) Cred că avem o bogăție de experiențe în Europa de Est. E ca un pot-pourri, sunt multe limbi, și toate au legătură unele cu altele. De aceea cred că producem așa de multă literatură bună. Avem mai mulți scriitori pe metru pătrat decât în orice altă parte a lumii. În fiecare țară sunt zece autori care sunt cunoscuți și traduși în alte limbi, asta înseamnă ceva.

A.A.: De exemplu, în Franța, în ultimii ani, nu sunt la fel de mulți scriitori buni. Sunt atât de multe lucruri care s-au întâmplat în această zonă și e atât de multă cultură aici încât aceste lucruri au dus la o explozie de literatură.

D.V.: De exemplu literatura ungară. Au mulți autori foarte buni. În Croația, Bosnia, Serbia sunt scriitori foarte buni. Dar scriitorii unguri au așa de multe lumi, sunt așa de interesanți.

A.A.: Ați găsit similitudini între autorii din Balcani? Un fel de stil balcanic?

D.D.: Nu, nu…

D.V.: Nu, dar în Vest vor să vadă acest stil! (râde) Nu, vă puteți imagina, Esterhazy și Florian sau Dasa! Lumi complet diferite! Ei vor doar să vadă acest „stil balcanic”.

D.D.: Dar ceva e. E o fină asemănare poate, nu știu destul, nu am citit suficienți scriitori est-europeni, dar ar putea fi un fel de fil rouge în temele pe care le folosesc atunci când descriu viața în comunism. Nu trebuie să fie ceva direct, dar aceste scântei sunt ceea ce voia Vestul să audă. Pe de altă parte, Yugoslavia era în afara blocului sovietic, așa că temele erau de fapt diferite. Am avut un curent în cinematografie care s-a numit Valul Negru, voi ați avut literatură subversivă la începutul anilor `70, ați avut artă subversivă, care a existat cu dificultate, cu restricții, dar nu a fost eliminată. Deci aceste teme au fost puțin diferite în literatură, ca și în artă. Noi am avut realismul socialist până în anii `50, apoi s-a dus. Vedeți, poate că acest fir roșu subțire din literatura est-europeană e înfruntarea ororilor sistemului, de la cum trăiau oamenii, locuințele, Nora Iuga, care nu mai scria sau care se îmbăta la Uniunea Scriitorilor și își scria poemele pe șervețele. Genul acesta de lucruri nu apare în literatura din fosta Yugoslavie. Dar Valul Negru a fost foarte modern, în cinema, în literatură.

D.V.: Există un anumit fenomen. După catastrofa Yugoslaviei, în Vest aveau o anumită imagine despre Yugoslavia și despre ce se întâmpla în timpul războiului. Au fost autori care au încercat să ghicească ce așteptări avea publicul occidentals și au scris cărțile la care se aștepta Vestul. Erau pline de stereotipuri. Autorii nu se luptau cu vremurile lor, ci produceau.

D.D.: Același lucru care s-a întâmplat cu scriitorii est-europeni după ce a căzut Zidul Berlinului s-a întâmplat și cu Sarajevo. În contextul asediului orașului Sarajevo, care a durat patru ani, a apărut o literatură care se ocupa cu războiul din Bosnia, care era interesantă pentru Vest. Acum interesul a scăzut dramatic.

A.A.: A fost doar un fel de modă literară.

D.V.: Da… și îmi aduc aminte cum a venit o televiziune americană care voia să vorbească cu o femeie violată care să știe engleză.

D.D.: O femeie violată?

D.V.: Pentru că publicul ar fi fost mai impresionat dacă ea ar fi vorbit engleză. Vă puteți imagina așa ceva? Și-au exprimat această dorință: „Avem nevoie de o femeie violată care să vorbească engleză”.

A.A.: Voiau doar să vândă și să folosească sentimentele oamenilor. Dasa, ați amintit la un moment dat de Nora Iuga și asta m-a dus cu gândul la starea actuală a poeziei și a prozei în România. Mi se pare că există o prăpastie: poezia pare că e într-o perioadă de înflorire, cu mulți poeți tineri și impresionanți, dar romanul și proza scurtă nu țin pasul. Apar mai rar și nu vedem același număr de voci noi. Care e situația în Serbia și Croația?

D.D.: În Croația, poezia aproape că e interzisă (râde). Nimeni nu vrea să publice poezie, sunt două sau trei edituri care fac asta, în pierdere. Se scrie și există poeți tineri, poeți buni, dar nu poți avea o creștere, dacă nimeni nu vrea să-i publice. Și mai e ceva: chiar dacă sunt publicați, nimeni nu citește poezie.

A.A.: Și în România e cumva același lucru: nu mulți citesc poezie, dar cei care citesc sunt constanți, iar numărul lor crește tot mai mult. Se simte noul val de interes, iar aceste patru sau cinci edituri fac tot ce pot să promoveze poezia contemporană.

D.D.: Asta e minunat.

D.V.: Noi avem multe romane. Autorii nu mai sunt tineri acum, de exemplu Marojević e de vârstă mijlocie. Avem romancieri, dar, știți, ca să devii unul ai nevoie de mai mult timp.

A.A.: Și mai e ceva: vorbeam cu Dasa înainte de interviu despre faptul că nu avem rezidențe pentru artiști și scriitori în România.

D.V.: Dar nu sunteți în familia Traduki?

D.D: Există această organizație, Traduki, e ca o organizație-umbrelă pentru toate aceste rezidențe din Europa. Organizează și controlează, au competiții și o perspectivă de ansamblu asupra rezidențelor din Croația, Albania, Kosovo, Bosnia, Slovenia.

A.A.: Știu că am avut niște rezidențe sub patronajul Pro Helvetia, dar ei s-au retras din România, Filip mi-a spus despre asta în interviu. Din păcate, guvernul n-a fost capabil să creeze măcar aceste patru rezidențe anuale pentru scriitorii români.

D.V.: A, deci sunt pentru scriitorii români?

D.D.: În Serbia și Croația sunt pentru scriitori străini, nu avem pentru scriitori sârbi sau croați.

A.A. În România n-avem de nici un fel, nici pentru noi, nici pentru străini.

Și acum, că se apropie finalul interviului, vă voi pune niște întrebări mai ușoare și mai amuzante. De exemplu, ce scriitori v-au schimbat radical scrisul sau l-au influențat foarte mult, la început?

D.D.: Nu știu când a fost începutul, a fost cu mult timp în urmă (râde). Dar numele care îmi vine imediat în minte e Thomas Bernhardt, pentru că mi-a dat curaj, am înțeles că poți să fii mânios, că nu trebuie să fii politicos, poți să fii răutăcios, poți să critici. Când l-am citit am fost așa de fericită că aveam dreptul să fiu furioasă: din cauza țării mele, a politicii. Pentru că, mă gândeam acum, în timpul vechiului regim puteai să ai un discurs ușor împotriva țării și partidului acasă. Când ieșeai din țară, era mai degrabă interzis. Nu trebuia să-ți critici țara și, de asemenea, era de preferat să treci pe la ambasadă sau consulat și să le spui că ești acolo. Când l-am citit pe Bernhardt, când am citit prima lui carte tradusă în sârbă, cred că Frost era, acum vreo treizeci de ani, abia apoi l-au descoperit în Croația, deci, când l-am citit prima oară m-am gândit: „E minunat, poți să fii furios, poți să înjuri, poți să spui exact ceea ce gândești, dacă știi cum să spui.” E unul dintre preferații mei. Ca să nu zic de clasici, precum Kafka sau Musil. Dar unii autori nu mai funcționează. O să sune oribil ce spun, dar am luat din nou în mână cărțile lui Marguerite Yourcenar și n-am putut să le citesc. Poate a fost ceva în neregulă cu mine, nu știu.

D.V.: Am aceeași problemă cu Borges.

D.D.: Nu am mai încercat să-l citesc. Nu știu dacă aș putea să-l recitesc pe Dostoievski, de exemplu, n-am încercat.

A.A.: Am avut aceeași experiență cu Dostoievski, deși îmi plac ideile, e prea multă filozofie și prea puțină literatură acolo.

D.D: E prea greu.

D.V.: Prea artificial.

D.D.: De Marguerite Yourcenar am citit și micul roman Le coup de grace. Și dă-i și dă-i, mi-am pierdut răbdarea, are doar 100 de pagini, iar eu mi-am pierdut răbdarea după 50, e repetitivă. De asemenea, Thomas Mann – nu pot, chiar nu pot! Am luat Magic Mountain, și începe lent, personajul e în tren, știu ce se va întâmpla, dar, nu știu, a fost prea mult!

D.V.: Cred că sunt câțiva scriitori care chiar au schimbat ceva în mine. De exemplu, Ernesto Sabato, i-am citit cartea The Tunnel, apoi The Heroes and the Gods, un roman minunat. Dar ani de-a rândul dragostea mea a fost Nabokov. Nu știu dacă acest autor a fost tradus în română, Gaito Gazdanov, din aceeași generație cu Nabokov, dar cu experiența Revoluției. După Revoluție, în 1918, s-a mutat la Paris, unde a fost șofer de taxi douăzeci sau treizeci de ani. Gaito Gazdanov e astăzi un fel de nou clasic în Rusia, tradus în sârbă, de exemplu. Când eram editor, i-am publicat romanul The Night Roads, are aceeași calitate ca Nabokov, dar fără Lolita. Pentru că Nabokobv, fără Lolita, ar fi fost cunoscut, dar numai între cei cu gust. Unul dintre autorii, ale căror cărți rămân la fel de fascinante de fiecare dată când le citesc, pentru a doua sau a patra oară, e Isaac Bashevis Singer. Îmi place mult.

D.D.: Babel mi se pare fantastic, m-aș putea întoarce la el iar și iar.

D.V.: The Master and the Margherita, a lui Bulgakov! Vă rog! Vreau să spun că am citit-o în liceu, am citit-o în facultate…

D.D.: Și eu am recitit-o acum doi sau trei ani.

D.V.: Funcționează într-un mod fantastic. Deși nu și-a văzut niciodată cartea publicată.

A.A.: Latino-americani?

D.D.: A, ar fi Marquez, nu l-am apreciat prea mult niciodată.

D.V.: Nici eu, e un fel de Kusturica, mă rog.

D.D.: Kundera, de asemnea, e aproape acolo, dar nu ajunge niciodată.

D.V.: Nu și Hrabal!

D.D.: Oh, Hrabal e minunat! E fantastic!

D.V.: Poți oricând să-i recitești cărțile a doua sau a treia oară. Obișnuiam să spun că dacă nu-ți vine să citești o cartea a doua oară, atunci n-a fost făcută să fie citită. Am citit acum câteva săptămâni Kafka’s friend, o poveste scrisă în America, și e fascinant cum oamenii obișnuiți se pot bucura de măiestria lui.

D.D.: Mai e și Robert Walser, nu știu dacă ai auzit de el, un scriitor elvețian, a murit cu mult timp în urmă, la începutul Primului Război Mondial, un autor la care e plăcut să te întorci.

D.V.: Și poeții: Kavafi, Derek Walcott, care a luat premiul Nobel, Homer din Antibe, apoi Brodsky, Zagajewski. Poeți mari! Îmi place să citesc poezie când scriu, pentru că poeții pot să scrie romane extraordinare într-un vers sau două.

A.A.: Și ultima întrebare: ce personaj, din literatura universală, ați vrea să fiți?

D.V.: Odiseu! (râde)

A.A.: Și dumneavoastră, Dasa?

D.D.: Nu m-am gândit niciodată la asta. N-am deloc această nevoie de a fi altcineva (râde). Sunt foarte mulțumită cu cine sunt, dar sunt cine sunt. Nu m-am gândit niciodată la asta, la dorința de a fi altcineva.

D.V.: Nici eu, dar știi, e doar un exemplu: „Dacă…”

D.D.: N-am nici măcar acest „dacă”! (râde). Mi-aș putea dori să fiu un pic diferită, mai bună.

D.V.: Dacă, iată un titlu bun de carte.

A.A.: Cred că e titlul unei piese de la Pink Floyd.

D.V.: O, sunteți atât de tânără, dar știți de Pink Floyd! În cazul lor, când le asculți albumele, găsești un timp, o lume, o generație total diferite…

D.D.: Cenușăreasa! Aș vrea să fiu Cenușăreasa! (râde, râde și Dragan)

A.A.: E o poveste interesantă cu Pink Floyd și cu anii `70. Părinții noștri erau fascinați de ei, erau fructul interzis al Occidentului.

D.V.: Oh, în Yugoslavia nu erau interziși.

A.A.: A, erau greu de găsit, dar îi găseai pe piața neagră.

D.V.: Dar trupa mea preferată din anii `70, știți, eram muzician atunci, e Jethro Tull.

A.A.: Da! Îi iubesc, le cunosc muzica foarte bine!

D.V.: O, mă bucur! Soția mea îi urăște, i se pare că o provoc ascultând Jethro Tull. Chiar sunt speciali. Aqualung, Heavy Horses, Minstrel in the gallery!

A.A.: Ei bine, aș vrea să încheiem interviul în această notă pozitivă și muzicală. Vă mulțumesc foarte mult, Dasa și Dragan, sper că v-a plăcut acest interviu la fel de mult ca și mie. A fost o adevărată plăcere să fiu aici cu dumneavoastră.