INTERVIU CU CECILIA ȘTEFĂNESCU

Interviu realizat de Simina Diaconu.

Pe Cecilia o puteți asculta duminica asta, de la 17:00, în Puzzle, la Creative Writing Sundays. Ca să nu mai zicem că, dacă nu i-ați citit cărțile, e momentul: Legături bolnăvicioase și Intrarea Soarelui.

Ce prieteni scriitori ai (români) și ce puncte forte crezi că are fiecare? E OK dacă uiți pe cineva, dai vina pe întrebare.

Aproape toţi colegii mei de facultate împreună cu care am fost la cenaclul lui Mircea Cărtărescu, la Litere, în anii ’90, mi-au rămas prieteni, cu mici excepţii. Şi chiar dacă de unii oameni m-am despărţit, de scriitorii cu acelaşi nume încă îmi place. Pe parcurs, după ce l-am cunoscut pe Florin Iaru, s-au adăugat la lista mea de scriitori-prieteni şi alţii. Acum aproape 15 ani l-am întîlnit pe Ştefan Agopian şi, după o ceartă îngrozitoare care a durat o noapte întreagă, ne-am împrietenit. Sigur, prieteniile au şi ele limitele şi limitările lor. Dar, pentru că mă întrebi de scriitori, îmi vine să-ţi povestesc o întîmplare recentă legată de Mircea Horia Simionescu. E unul dintre scriitorii mei preferaţi, mi-a plăcut din secunda în care l-am citit, iar mai apoi, cînd l-am cunoscut, l-am admirat ca om. Era extrem de generos cu scriitorii tineri şi foarte şarmant. Acum cîteva zile, am avut o „întîlnire“ ciudată. Vorbind cu Florin, ne-am dat seama amîndoi că nu ne aduceam aminte un titlu din tetralogia Ingeniosul bine temperat, aşa că m-am apucat să răscolesc prin bibliotecile noastre, foarte dezordonate, cărţile lui MHS. Am găsit, printre altele, două reeditări publicate acum cîţiva ani şi, deschizîndu-le, am dat de dedicaţiile pe care ni le făcuse. Nu ştiu prin ce întîmplare sucită şi nefericită, nu le-am citit la momentul acela, din trecut, cînd el ni le-a dat. N-o să divulg ce ne-a scris, asta rămîne între el şi noi, dar textul ăla scris de mîna lui mi-a zdrobit inima şi m-a emoţionat pînă la lacrimi. Ar fi o enormitate să spun că m-am numărat printre prietenii lui MHS, dar nu cred că e o enormitate să spun că a existat o legătură inefabilă, frumoasă, care se atinge de multe ori şi ia o formă atît de asemănătoare cu cea a prieteniei.

Crezi că scriitorii români au fiecare fanii lui? Tu te întâlnești cu cititorii tăi? Ce-ți spun, ce formă ia feedbackul?

Nu ştiu dacă scriitorii români au fani. Consumatorii de literatură, cred, au un profil mai temperat, fanul îmi sugerează un soi de fanatism şi de exaltare pe care nu-l regăsesc în imaginea cititorului, care e un ins mai degrabă curios şi e tentat adeseori să-şi disece obiectul admiraţiei. Eu m-am întîlnit mai degrabă cu cititorii cărţilor mele în limbile în care am fost tradusă. Am fost în Anglia, în Italia, în Polonia, în Elveţia, dar cel mai mult în Franţa, unde m-am întîlnit cu oameni interesaţi sincer de ceea ce scriam şi de literatura Europei din Est. Cîţiva erau conduşi de prejudecăţi, am avut senzaţia, şi sper că puţini au plecat cu ele după discuţiile pe care le-am avut. Paradoxal, în România am participat la foarte puţine întîlniri cu cititorii.

Cum e interacțiunea cu un editor de carte, din experiența ta? Dar cu traducătorii?

Interacţiune e mult spus. Procedura standard este că trimiţi un manuscris editurii, după care, eventual, primeşti un răspuns. Un scriitor, dacă n-are chef, poate să nu-şi întîlnească niciodată editorul, dar ar fi păcat să n-o facă, mai ales că, în România, editorii sînt nişte figuri mai degrabă prietenoase. În ceea ce mă priveşte, primul meu editor, pentru Legături bolnăvicioase, a fost prozatorul Gheorghe Crăciun, aşa că experienţa a fost cît se poate de plăcută. Ajunsesem să ne împrietenim, vorbeam mult despre literatură, aveam idei comune. Am avut norocul ca editorul meu să fie, de fapt, un prozator important, aşa încît experienţa în sine a fost una privilegiată. Apoi, la editura Polirom, l-am întîlnit pe Silviu Lupescu, un editor sută la sută. Am avut noroc ca şi cu el să am o relaţie foarte bună, îi rămîn recunoscătoare pentru modul în care s-a purtat şi încă se poartă cu mine.

În ceea ce-i priveşte pe traducători, cea mai frumoasă experienţă a fost cu Laure Hinckel, traducătoarea cărţii mele în franceză, probabil pentru că ştiam limba, dar, mai ales, pentru că a fost prima traducere. Cred că nu greşesc dacă spun că am fost amîndouă, la vremea aia, foarte curajoase.

Crezi că meseria asta de scriitor e apreciată în România? Ce reacții au necunoscuții când le spui că ești scriitoare?

În România, meseria de scriitor nu există, aşa cum nu există cu adevărat o piaţă de carte sau o industrie editorială. Sînt doar vîrfuri şi situaţii excepţionale. Poate că e mai bine aşa, în semi-clandestinitate, te face să fii mai reflexiv în raport cu ceea ce faci şi să-ţi ascuţi mai bine ghearele în întuneric. O singură dată am avut pornirea să trec în acte că sînt scriitoare, se întîmpla după ce am născut, la maternitate. O asistentă s-a întors cu foaia şi m-a sfătuit s-o completez din nou cu ceea ce fac de fapt. Dar eu asta fac, stau acasă şi scriu şi, uneori, mai şi cîştig bani din cărţi. Nu e o alegere comodă, dar e cea care mie mi se potriveşte cel mai bine. A fost o perioadă în care am lucrat într-o editură şi scriam în timpul liber, după ce mă întorceam acasă. Nu ţin minte să fi fost vreodată mai nefericită ca atunci.

Povestește-ne puțin despre cum a ajuns Legături bolnăvicioase să fie ecranizat și cum a fost pentru tine misiunea de a transforma cartea în scenariu.

Legături… a ajuns să fie ecranizat dintr-o întîmplare. Tudor poate să povestească mai exact, dar, din cîte îmi aduc aminte, mi-a spus că a dat peste carte într-o librărie, a răsfoit-o, a cumpărat-o şi a citit-o, i-a plăcut, după care m-a sunat. Am fost foarte sceptică şi am rămas aşa pînă am terminat cel de-al 6-lea draft al scenariului. De fapt, draft e un fel de-a spune, cred că am avut şase scenarii total diferite între ele şi diferite inclusiv faţă de povestea din roman. Ne-am apucat în 2003 şi am terminat în 2005, iar o bună bucată din această perioadă mi-am dedicat-o încercînd să-l conving pe Tudor să nu facem filmul. Cel mai greu a fost primul an, în care a trebuit să-mi recitesc cartea de zeci de ori, s-o desfac în bucăţi şi s-o rearanjez. Nu voiam să mă mai apropii de ea, voiam s-o uit şi să trec la cartea următoare. Dar scrisul în sine, la scenariu – la ultimul draft am lucrat cu Răzvan Rădulescu, cu care mă ştiam din facultate – mi-a plăcut mult, m-am simţit ca fetele acelea care ies la primul lor bal, pentru că şi eu ieşeam atunci din camera mea de scriitor de literatură unde scrisesem singură şi unde luasem decizii de una singură, şi m-am trezit într-o echipă în care fiecare avea treaba lui şi toată lumea avea o singură treabă. Şi mai întîi mi-a fost greu, pentru că aveam tendinţa să controlez încă lucrurile, să-mi apăr textul aşa cum fac toţi scenariştii, după care, spre sfîrşit, după ce oricum obosisem, m-am lăsat pe mîna lor.

Ești unul dintre coordonatorii atelierului nostru de scenaristică. Ce i-ai învățat pe cursanți, ce a fost cel mai greu?

Cel mai greu a fost să mă acomodez eu însămi cu ideea că trebuie să învăţ pe cineva ceva. Cum, de fapt, nu m-am acomodat cu ideea asta, am abandonat-o şi am ales să discut cu oamenii care au venit la curs şi să le spun cum arată experienţa mea de pînă atunci, aducîndu-le mereu aminte că e vorba de o experienţă singulară şi că ce a funcţionat pentru mine se poate să nu funcţioneze pentru ei. Le-am spus să caute, eu ştiu că asta fac, caut în continuare şi nu am certitudini. Cînd cred că am dat peste vreun răspuns, mă trezesc a doua zi că îmi duduie capul de îndoieli. Nu mă grăbesc şi am răbdare în ceea ce priveşte scrisul. Mi se pare că există o responsabilitate mare faţă de ceea ce scrii. Sigur, cineva poate să vină să spună că nu e acelaşi lucru cu a face o operaţie pe creier şi sînt de acord pînă într-un anumit punct. Dar un om care produce artă, sub formele pe care le cunoaştem azi, e cineva care intervine asupra modului nostru de a vedea lumea. După ce citesc o carte – vorbesc de o carte care îmi place şi pe care o consider bună – cartea aia lasă o urmă în mintea mea şi modifică lumea din jur. Se prea poate ca viaţa mea şi deciziile pe care le iau ulterior să fie influenţate, să fie efectul momentului în care am hotărît că mi-a plăcut cartea sau filmul X. Deci, cel mai greu a fost să-i fac să creadă, să-i conving că nimeni nu-i poate învăţa nimic cînd vine vorba de scris sau de orice demers artistic, că drumul ăsta le aparţine în exclusivitate, că tot ce putem face acolo e să le şi să ne cultivăm intuiţia aşa cum omul lui Voltaire e încurajat să-şi cultive grădina.

Avea Cristi Puiu o expresie pe care o folosea legat de cărțile care i-au schimbat perspectiva. Zicea că l-au „aruncat de pe șine”. Ne poți face o scurtă listă de cărți și filme care te-au aruncat de pe șine și ne poți spune de ce?

E frumoasă expresia asta şi cred că spune mult despre raportul dintre cel care produce un obiect artistic, obiectul artistic în sine şi cel care îl primeşte, despre importanţa şi greutatea schimbului. Mi-ar fi dificil şi ar fi nedrept să fac o listă scurtă, mai ales că, din fericire, lista e foarte lungă. Dar dacă ar fi să o reduc în mod absurd, ca în oracolele din şcoala generală, aş spune că scriitorii mei favoriţi din toate timpurile sînt Nabokov şi Sabato, sau Sabato şi Nabokov. Şi Flaubert, şi Proust, şi Dostoievski, şi Roussel, şi Canetti, Harms, Joyce, Virginia Woolf, şi Salinger, şi Voltaire. O mie şi una de nopţi. Tristan şi Isolda. Îmi plac Baudelaire, Ginsberg, Ferlinghetti, Mircea Ivănescu. Îmi plac Cantemir şi Radu Ionescu şi Blecher. Îmi place, într-o căsuţă separată, Camil Petrescu. Şi uite cum din scurtă, lista devine lungă. Descopăr în ultima vreme că recitesc cărţi care în trecut mi-au plăcut şi acum nu-mi mai spun nimic. Mi s-a întîmplat de curînd cu Mătuşa Julia şi condeierul, e cartea unui om care stăpîneşte o tehnică infernală, dar căruia îi lipseşte cu desăvîrşire inima, îmi vine să spun că putea la fel de bine să fie scrisă de computerul Caliope. Aşa cum recitesc cărţi care în trecut mi-au plăcut, iar acum îmi plac însutit. E cazul cu Educaţia sentimentală. Şi, dacă ar fi să fiu despotică, aş obliga pe toată lumea să citească Ada sau ardoarea. E păcat şi aproape inacceptabil să mori fără să fi citit o astfel de carte. Eu, după ce am citit-o, un an m-am oprit din scris. Dintre regizori, deşi pare o înşiruire de-a valma, îmi plac Rohmer, Truffaut, Lynch, Ozu, Kaurismaki, Jarmusch, Citizen Kane mi se pare un film incredibil de emoţionant. Îmi plac filmele/cărţile care pun în discuţie fragilitatea instrumentelor cu care noi operăm, fragilitatea demersului, nesiguranţa şi căutările. Pînă la urmă, chiar şi operele mari, canonice, rămîn nişte lanterne care ne luminează porţiuni precise, şi care ne ajută să nu bîjbîim complet singuri, prin întuneric.

Care sunt frustrările și bucuriile tale legate de producția și consumul de carte și film (românești) în România?

Habar n-am. Mă bucur cînd citesc o carte frumoasă, cînd văd un film frumos. Dar o să mă întrebi ce înseamnă pentru mine frumos şi intrăm într-o altă discuţie care s-ar putea să ne mai taie din bucurie. Bucurie e atunci cînd descoperi ceva care îţi place, care s-a făcut aici şi acum. Să fii contemporan cu ceva în care ai încredere şi despre care speri/crezi/eşti sigur că îţi va plăcea şi peste 20-30 de ani. Frustrările apar atunci cînd văd impostură, disimulare, cînd văd lupi îmbrăcaţi în blană de oaie sau invers. Nu spun ceva nou, statisticile o dovedesc – bucuriile sînt mai puţine decît frustrările.

Ți-ai închis contul de Facebook, asta înseamnă că scrii. La ce lucrezi?

Mi-am închis contul de Facebook pentru că nu-mi plăcea în primul rînd alternativa la realitate pe care o oferă platforma asta. Nu mi-a plăcut să descopăr că livram de bună voie informaţii despre mine şi despre viaţa mea particulară nu doar prietenilor mei, dar şi unor necunoscuţi fără identitate sau, uneori, cu identităţi false. Pe Facebook am descoperit lucruri mai degrabă triste decît vesele, despre mine şi despre alţii, şi am pierdut mult timp. Cînd am ajuns la constatarea cu timpul pierdut, l-am închis fără regrete. Lucrez de aproape şase ani la o carte despre bătrîneţe, frică de moarte, cruzime. E o poveste de groază şi pentru că stau de şase ani cu ea şi cu personajul ăsta al meu, o bătrînă, şi mi-e groază să nu devin chiar eu bătrîna asta crudă, singuratică, închipuită şi nemiloasă, care canibalizează tot ce e viu în jurul ei. Sper să-l termin înainte să apară primele riduri adînci pe faţa mea, ca să am timp să trec la altă carte, mai solară.