INTERVIU CU BOGDAN MUNTEANU

Interviu realizat de Simina Diaconu.

Scriitorul Bogdan Munteanu vine pentru prima dată la Creative Writing Sundays duminica asta, așa că l-am descusut puțin să-l cunoaștem mai bine.

În primul rând, văd pe net că ai avut părul lung. Ce s-a întâmplat?

M-a convins bunică-mea, tot râdea de mine că am plete cărunte. Când a văzut noul look, a spus mă băiete, acuma semeni cu portaru’ ăla de la fotbal. Cu cine, cu Stelea? Nu, nu cu Stelea. Cu ăla, cu Rică Răducanu. Și a râs iar. Ce să zic, a fost prea cald și gata.

Ești printre cei mai prietenoși scriitori pe care îi cunosc. Să înțeleg că adaptarea la lumea literară încă nu s-a produs?

Haha, adaptare! Mi-am adus aminte o fază. În timpul liceului am făcut sport de performanță – baschet. Din când în când, ne duceau să ne antrenăm împreună cu echipa de seniori, ca să ne motiveze. Ei, și mi-a trebuit să fiu prietenos cu un dur, m-am apărat mai lejer, de teamă să nu-l accidentez. Tu, când mi-a tras ăla o palmă și-a urlat bă puță, ori joci, ori te cari acasă, am dat din mâini și din picioare instant. Lumea sportului m-a obligat să fiu mereu competitiv. Cea literară, nu. Poate chiar de asta am legat mai multe prietenii cu scriitorii decât cu sportivii.

Cartea ta „Bine te-am rătăcit, incognito!” e o carte de călătorii. Am avut printre cursanți oameni care își doreau să scrie despre călătorii. Ce ponturi ai pentru ei?

Acum șapte ani am pierdut vremea prin Europa de unul singur. Unșpe țări în patru luni, fain, fain! Știi, aveam impresia că mi s-au modificat toate simțurile, parcă aș fi luat un drog care înmoaie și deschide toți porii. Am scris mult în starea aia și, ghici ce? N-a ieșit grozav. Dimpotrivă. Faza e că mi-e greu să stăpânesc un text când sunt copleșit de emoții. Prefer să scriu așezat și să sar în sus de bucurie când simt că mi-a ieșit, decât să scriu în timp ce bucuriile (ok, și tristețile) trec pe lângă mine. Nu-i bun pontul? Uite, unu’ de rezervă. Fără titluri gen „Bine te-am rătăcit…”

Am citit „Ai uitat să râzi” și am apreciat naturalețea scrisului și a personajelor. Cine e cititorul din capul tău, de vorbești așa firesc cu el?

Orice ieșire din casă e, pentru mine, o călătorie. Ies destul de des, de multe ori singur, fără căști în urechi și fără șapcă trasă pe ochi. Nimic nu mă-mpiedică să prind ce se petrece în jurul meu. Uneori, mă las dus de val, intru în conversații cu te miri cine și, sigur, când mă pun să scriu, e, parcă, mai ușor. Încerc să schimb cât mai puțin din felul unuia sau al altuia de a vorbi, de a gesticula, de a râde, de a, de a, de a. Dacă zici că apreciezi asta, mă bucur și-ți mulțumesc.

N-am răspuns la întrebare, știu. Cine e cititorul din capul meu? Eu sunt. Personajele îmi povestesc, eu doar încerc să (tran)scriu ce spun ele. Din când în când, mă opresc și citesc textul cu voce tare. Sună aiurea, împiedicat? Nu-i nimic, o luăm de la capăt! Corectăm. Sau amânăm. Sau renunțăm.

Lăsând scrisul la o parte, îmi plac oamenii, îmi place să le-ascult poveștile. E viață în ele, viață!

Cum s-a transformat relația ta cu scrisul de la prima carte până acum?

Unu: Scrisul poate fi un hobby, publicarea unei cărți, nu. Mie nu mi-a păsat de chestia asta până la Ai uitat să râzi.

Doi: Înainte, bucuria venea cu textul scris la prima mână. Acum, vine în timp ce modific textul inițial. Când știu că fiecare variantă nouă e mai bună decât precedenta. Bucuria asta e mai intensă. E dublată de satisfacție.

Pentru întâlnirea Creative Writing Sundays din 29 ianuarie le-ai propus participanților să-și urmărească adjectivele. Care sunt ideile tale despre rescriere?

Da, da, cu adjectivele e ca înainte de nuntă, când faci lista cu invitați. În cele mai multe cazuri, prima variantă e super-aglomerată. Și, na, dacă nu vrei să-ți dai nunta peste cap, recitești lista până te trec transpirațiile. Apoi, iei pixu’. Pe unii îi tai mai ușor, pe alții, mai greu. Dar, dacă te gândești bine (și te gândești), pe listă rămân (sau ar trebui să rămână) prietenii. Cei de-ncredere. Cursanților le-am propus să-și recitească povestirile și să păstreze doar jumătate dintre adjective. Mai precis, să le marcheze în text pe cele la care ar renunța, sunt și eu curios în cine au încredere și în cine nu, îți dai seama. Inițial, mă gândisem să le propun să scrie un text fără adjective. Dar nu cred c-ar fi fost fair-play. Orice căsătorie are nevoie de-un funcționar civil, de popă, de martori.

Ce chestii literare vrei să faci anul ăsta, cum sună rezoluțiile?

O variantă ar fi să continui Corporația, un roman pe care l-am început acum un an jumate și de care nu m-am mai atins din martie 2016, când a apărut, la editura Nemira, cartea mea de povestiri Ai uitat să râzi. Da’ parcă n-am chef, mai ales că, de vreo două luni încoace, mă gândesc destul de mult la o altă chestie. N-are legătură cu literatura, așa că, dă-mi voie să fac un pic pe misteriosu’. De un lucru sunt sigur, o să mă desprind de Ai uitat să râzi. Am respirat cam mult prin cartea asta.