INTERVIU CU ANA MARIA SANDU

Interviu realizat de Simina Diaconu.

Ne întâlnim cu Ana Maria Sandu chiar duminica asta, la Creative Writing Sundays, în Puzzle, de la 16:00. Nu ne plac introducerile, dar musai să vă îmboldim să îi citiți cărțile: Din amintirile unui Chelbasan (debut, reeditată în 2014), Fata din casa vagon, Omoară-mă! și Aleargă.

Cum te-ai simțit la cenaclul lui Cărtărescu, cum te-ai schimbat, care au fost câteva lucruri importante pe care le-ai învățat? 

Am început să frecventez Cenaclul Litere în primul an de facultate. Dădusem la litere pentru că, în sufletul meu, îmi doream să scriu. Așa că îmi amintesc bine un anumit moment: eram la începutul cursului de literatură veche, cînd Eugen Negrici, uitîndu-se la amfiteatrul acela plin de fete și la cei cinci băieți din an, a întrebat ușor ironic: cîți dintre voi scriu? S-au ridicat doar vreo două-trei mîini stinghere. Domnul Negrici a zîmbit și ne-a lăsat în pace, evident, știind, că ceilalți n-am avut curaj să recunoaștem.

Cenaclul a adus împreună oameni pasionați de cărți, în primul rînd. Pentru care literatura era mai vie decît un curs și un examen luat cu o notă mare.

Întîlnirea cu Mircea Cărtărescu de atunci a fost un noroc. M-am gîndit de multe ori la gestul lui extrem de generos, de a sta de vorbă cu niște oameni tineri despre scris. Ne-a ascultat și ne-a sugerat că unele drumuri sînt înfundate, altele, din contră, sînt deschise pentru noi. E important să simți că stă în puterea ta să le descoperi.

Se citea, apoi se discuta despre texte. Fiecare își spunea părerea. Nimeni nu-i prea cruța pe începători și pe ageamii. Ironiile usturau tare.

Mircea Cărtărescu stătea cu noi pînă seara tîrziu, ne asculta, ne vorbea despre cărți importante pe care nu le găseam în bibliografiile obligatorii, despre poezie, autenticitate. O făcea cu multă delicatețe și cu o infinită înțelegere pentru mințile noastre crude. Spunea cum i s-a părut seara la sfîrșit. Rămîneam de multe ori cu gurile căscate.

Cred că un cenaclu e locul în care te antrenezi pentru ceva care o să se întîmple sau care nu va veni niciodată.

M-am hotărît să citesc după ce am stat o perioadă pe tușă. Cînd am făcut-o, abandonsem poemele impersonale și scrisesem un fragment din textul cu care am debutat  puțin mai tîrziu, Din amintirile unui Chelbasan. Colegilor mei le-a plăcut textul. Știam cît sînt de exigenți și credeam în feeling-ul lor literar. Încrederea lor de atunci a contat enorm. Pentru mine și pentru scrisul meu. Sînt convinsă că fără întîlnirile acelea cu Mircea și cu colegii mei, deveniți între timp scriitori la care țin imens, de una singură aș fi orbecăit mai mult.

De învățat am învățat în primul rînd că scrisul e o meserie serioasă și nu exibiționism. Trebuie să te țină curelele să-ți pui mintea și sufletul la bătaie. Și, mai ales, trebuie să fii cinstit cu tine și să fii convins cînd termini o carte că ai dat tot ce-ai putut. Ai scris-o pentru că era important pentru tine. Și viața ta n-ar mai fi arătat la fel fără ea.

Mai există cenacluri în România? De ce crezi că le-a scăzut numărul?

Cred că există în continuare. Dar mai puține. Chiar dacă lumea s-a schimbat și spațiul virtual a înghițit o bună parte din energia de a te întîlni și a vorbi cu oameni cu care împarți pasiuni comune, rămîne  nevoia legitimă de a avea un cocon în care să crești.

Dar el poate să te ajute și să aibă o anumită putere asupra ta pînă în momentul în care publici și începi să fii pe cont propriu.

Ai spus într-un interviu că ai păstrat cam o treime din textul original din Aleargă și că l-ai rescris și rearanjat de mai multe ori. Cum vezi tu partea asta de pregătire a textului înainte de a-l trimite la o editură? Cum știi ce să tai?

Să tai dintr-un text pe care l-ai scris e o etapă dureroasă, dar necesară. Și nu o faci imediat, n-ai cum să-ți dai seama ce e în plus dacă n-ai răbdare cu tine și cu ce ai scris. De asta mi se pare important să-ți iei timpul de care ai nevoie și să nu te grăbești ca fata mare la măritat. Dacă îți asumi că literatura nu e pop corn, atunci îți reglezi respirația, lași un pic textul să se așeze, te îndepărtezi de el și revii. Îl reiei și vezi ce nu-ți mai place, ce-ți sună fals, unde are burți. Mergi pe intuiție și pe instinct. Cel mai necruțător judecător al unui text rămîne, totuși, autorul lui. Care are și simț critic, nu?

Cu Aleargă am trecut prin multe faze. Pentru că l-am scris într-un timp destul de lung, cînd îl reciteam uneori îmi plăcea, alteori mă enerva cumplit. M-am hotărît să-l public în varianta actuală abia cînd am fost sigură că i-am găsit ritmul potrivit. Am lăsat deoparte tot ce nu mi s-a părut important. Dar nu spun că e ușor să renunți la hălci de text. Îți trebuie stomac și nervi pentru asta.

Crezi că e mai degrabă util sau dăunător (scrisului de ficțiune) ca un scriitor să folosească scrisul și în afara literaturii, în jurnalism, copywriting, cercetare, etc?

Scrisul e numai unul, dar felul în care mă raportez la el e diferit. Îmi cîștig existența din jurnalism cultural. Nu scriu ficțiune la Dilema veche și n-am făcut-o nici la alte reviste la care am lucrat. Dar sînt tot eu. Și în articole și în cărțile mele. Am aceeași exigență și, sper, aceeași sensibilitate. N-aș zice în nici un caz că e dăunător scrisul în afara literaturii. Din contră, cred că te disciplinează și te poate și ajuta. Cred că mie mi-a dat o mai mare flexibilitate și m-a relaxat.

Cred că ai scris undeva că ți se pare depășită preocuparea de a împărți cărțile pe genuri – poezie, povestiri, roman. Cum vezi viitorul din punctul ăsta de vedere, al genului?

Genurile există, fără îndoială. Așa e construită istoria literaturii. Dar dincolo de ele, e emoție, literatură în sensul cel mai profund. Nu cred că putem vorbi despre un roman senzațional fără să luăm în calcul doza lui necesară de poezie. Cum n-o putem face nici în cazul prozei scurte.

Pentru mine poetul nu e neapărat cel care a publicat cărți de poezie, ci un magician, care dincolo de construcție, poate să-ți pună mult mai multe lucruri într-un roman. Altfel, un text poate fi impresionant, bine scris, dar nu va reuși niciodată să te miște și, de ce nu, să te schimbe.

Altfel, cum ne-am raporta la cărțile în care nu se întîmplă mare lucru? Și care ne ating atît de tare, doar pentru că le guvernează un fel de Dumnezeu al poeziei.

Care crezi că sunt câțiva scriitori tineri români care ar merita apreciați/citiți mai mult decât sunt acum? 

În general, scriitorii români în viață ar merita citiți mai mult. Literatura contemporană, deși spectaculoasă, are în continuare un public restrîns. Explicațiile sînt multe și complicate, dar, din păcate, n-au cu ce să ne încălzească. Nici la statisticile legate de cîte cărți cumpără un român pe an nu stăm prea bine. Am văzut de curînd că TVR-ul a inițiat o campanie care se numește „Citește românește”. Și m-am gîndit că cei mai mulți oameni n-au mai citit, poate, un roman din școală sau dinainte de 1989. Poveștile legate de tirajele autorilor români din anii 70-80 par acum SF-uri.

Numărul cititorilor de literatură română contemporană nu va exploda peste noapte. Însă, sînt mulți factori care pot exercita o influență. Și mă gîndesc la deprinderile pe care ar trebui să le formeze școala. La depășirea complexelor identitare. La noi nu există o cultură de masă a cititului. În alte părți – mă gîndesc la Franța, Germania -, vezi oameni foarte diferiți cu cîte o carte în mînă în metrou, în autobuz. Literatură de toate felurile. Și mi se pare un semn de sănătate socială.

Vom vorbi duminică despre personaje și cum să nu le manipulăm. Cum facem să le observăm fără să le schimbăm? Dacă nu influențăm nu înseamnă că nu contăm? (ca autori, să zicem)

Personajele sînt ființe de hîrtie, dar trebuie să le faci să trăiască în text. Pentru un scriitor e important să nu le judece, chiar dacă el e singurul care știe exact ce li se întîmplă și are putere de viață și de moarte asupra lor. Empatia mi se pare esențială. Mi-a luat mult timp să înțeleg ce voia să spună Flaubert cu celebra lui replică: Emma Bovary, c’est moi. E un adevăr imens acolo. Dacă nu-ți poți asuma personajele pînă la capăt e degeaba. Dacă nu reușești să te pui în pielea lor, n-au cum să aibă o viață. Iubesc, omoară, înșală, sînt părăsite, suferă, se bucură – nu contează, înțelege-le și o să-i faci și pe ceilalți să le creadă.

Citeam Corecții,  romanul lui Franzen. După Libertate, care îmi plăcuse enorm. Și am descoperit, în timp ce mergeam pe stradă, că mi se păreau mai reale personajele lui decît oamenii cu care mă întîlneam. Asta înseamnă în ultimă instanță personaje complexe cu care pleci la drum pînă la sfîrșitul cărții sau mai departe.