Interviu realizat de Simina Diaconu.
Alex Tocilescu vine duminică la 15:00 în mansarda librăriei Bastilia, să ne vorbească despre scris și să dea feedback pe povestirile trimise de participanți. Veniți și voi! Puteți citi câteva fragmente din cartea lui de debut, Eu et al. (Polirom, 2005) pe Liternet, ar mai fi și Carne crudă (Brumar, 2007) și Standard (Paideia, 2009), dacă le mai găsiți în librării.
Ai dat o temă inspirată de muzică pentru duminica viitoare, când ne vedem la Creative Writing Sundays. Ce-are muzica de-o plac atâția oameni?
Muzica e probabil cel mai simplu mod de a transmite o stare, și totodată cel mai simplu mod de a înțelege o stare. Cineva ascultă o piesă de la Radiohead: e trist sau contemplativ. Cineva ascultă Ob-La-Di, Ob-La-Da, de la Beatles: e vesel (sau cretin). Plus că un cântec îți spune o poveste în 3-4-5 minute, nu-i nevoie de mai mult, și nici măcar un album conceptual sau o simfonie nu țin peste 90 de minute, pe când o carte poate să îți ia zile întregi ca să o citești.
Ce se mai întâmplă cu trupa ta și a prietenului Luca Dinulescu, Aeroport?
E în hiat, cum zic americanii (bine, cuvântul vine din latină…). Adică avem amândoi suficiente alte treburi cât să nu mai avem timp (și probabil nici nevoie) să facem muzică, dar nici nu i-am pus cruce definitiv, că nu se știe niciodată.
Cum te-ajută în copywriting că ești scriitor? Sau invers, cum vrei.
Când scrii literatură, te obișnuiești, dacă ai noroc, să scrii frumos, să scrii plăcut ochiului, și să inventezi povești – ceea ce se cere și în copywriting. Pe de altă parte, publicitatea te învață să fii concis și să nu bați câmpii, pentru că atunci când scrii un spot nu prea poți să te pierzi în dialoguri interminabile sau în descrieri inutile. Nu că m-aș fi pierdut în ele înainte să mă apuc de publicitate, anyway.
Spuneai într-un articol că în cariera ta de scriitor a intrat multă așteptare. Că ai așteptat reacții la cărțile tale. Asta ca să-i liniștim pe cursanții noștri care vor să debuteze. De ce crezi că nu apăreau reacțiile astea? Sau ce ar trebui făcut ca să apară?
Probabil că reacțiile întârziau să apară pentru că criticii de carte aveau de recenzat cărți mai importante decât ale mele. Oricum, altceva decât să aștepți nu poți face, pentru că dacă o să îi asaltezi pe critici cu întrebări și rugăminți, o să te considere pe bună dreptate pisălog. Probabil că dacă o carte merită să se scrie despre ea (de bine sau de rău, asta nici măcar nu contează), o să se scrie mai devreme sau mai târziu. La câte bloguri despre cărți există acum, de fapt lucrul ăsta este aproape inevitabil.
Ce se întâmplă nasol când scrii o carte cu porcoșenii?
Încă nu mi s-a întâmplat nimic nasol, ba dimpotrivă, am fost întrebat nu o dată de niște gagici dacă chestiile pe care le-am descris mi s-au întâmplat cu adevărat. Probabil că dacă aș candida pentru o funcție publică, să zicem primar sau președinte, cineva ar răsfoi o carte de-a mea, ar vedea că scriu cu pulă și pizdă și ar spune că nu-s deloc un exemplu bun pentru copii, ceea ce așa și e, dar pe de altă parte câți copii mai citesc proză sau orice altceva în zilele noastre?
Întrebat pe cine ai mai fi inclus în Best Of, ai scris: „nu m-a preocupat îndeajuns de mult proza scurtă din ultimii 15 ani încât să pot nominaliza pe cineva.” (sursa) Nu ți-e rușine?! Ai de gând să recuperezi? Ce proză te-a preocupat? (Dacă vreți să vă fie și vouă rușine, faceți un top.)
Ei, asta ar mai lipsi, să-mi fie rușine că n-am citit proză scurtă românească, când eu n-am citit nici măcar Joyce sau Tolstoi! Dar da, o să recuperez, pentru că în Best Of am dat peste prozele lui Silviu Gherman, despre care credeam că n-are cum să și scrie bine la cât de cool e, dar uite că și scrie foarte mișto. În timpul în care nu am citit proză scurtă românească, am citit tot felul de alte chestii – în general scriitori americani (dintre care cel mai mult îmi place Michael Chabon, pentru că construiește niște povești cu incredibil de multe detalii în care e o plăcere să te pierzi) și Kazuo Ishiguro, care probabil este cel mai elegant scriitor al vremurilor noastre.
Îți plac pisicile, ai făcut una personaj pe Facebook. Apari în povestirile lor, am văzut că te lasă să le și semnezi. De ce îți plac, te uiți la ele și îți imaginezi lucruri?
Pisoiul despre care vorbești este Ivan Băluță și este motanul agenției de publicitate la care lucrez. Nu l-am făcut eu personaj, s-a făcut singur. În rest, da, pisicile sunt destul de recurente în prozele mele, dar e normal să îți placă pisicile dacă ești scriitor, Haruki Murakami scrie întruna despre ele. Probabil că le iubesc pentru că sunt totodată leneșe și elegante, pentru că clipesc încet, de parcă timpul n-ar conta (poate că pentru ele nici nu contează, ceea ce e incredibil de înălțător) și pentru că adeseori părerea pisicilor despre mine mi se pare mai importantă decât părerea oamenilor. Și zic asta fără nici cea mai mică urmă de mizantropie.
