Interviu realizat de Simina Diaconu.
Duminică, pe 14 septembrie, de la 15:00 în cafeneaua librăriei Bastilia, începem o nouă serie de întâlniri Creative Writing Sundays. Primul invitat e Adrian Schiop (cărțile lui se pot cumpăra și direct de la Polirom) și ne va vorbi despre „Autenticitate grunge. Greșeli de hipster, greșeli de cocalar”. Vă puteți înscrie cu text sau spectator, printr-un mail la sundays at revistadepovestiri punct ro.
De ce crezi că are succes autoficțiunea?
Vine pe trendul mai larg al nonficțiunii. Oamenii nu vor numai să fie delectaţi, vor să fie informaţi, să exclame i-auzi, pe bune? nu pot să cred. În cinematografie s-au prins primii de şmecheria asta, în 95, cu Dogma – apoi, încet, s-au aliniat şi celelalte arte la programul ăsta fără vrăjeli şi pocnitori. La autoficţiune se adaugă o mică plăcere vinovată, voyeuristă, ca şi cum ai privi prin gaura cheii la intimitatea unui om care există în carne şi oase – și exclami frate scriitorul ăsta habar n-are să se fută sau ah ce puţă mică are, nu mi-aş fi imaginat.
„În prima parte a cursului de față o să prezint capcane legate de voce în care am căzut. În partea a doua, o să-mi prezint propria estetică, bazată pe un fel de autenticism grunge, genul muzical care, înainte de manele, m-a influenţat cel mai mult în anii de formare.” Cum știe un scriitor că și-a găsit vocea?
Îmbătrâneşte, nu mai pune botul la petarde – floricele de stil, cuvinte bete, glumiţe. Taie fără milă în cancerul ăsta. I se ascute auzul la chestiile false sau cretine, se hârşeşte, devine cum se zice curvă bătrână, mai stăpân pe mijloacele lui de expresie şi pe ce vrea să zică. La prima carte, tinzi să adopţi perspective/naratori/stiluri doar pentru că te-au sedus la alţii – dar de fapt ţi se potrivesc ca la cocalari hainele mulate. Îți găseşti vocea când îţi dai seama care-ţi sunt limitele, ce voce/stil/personaj NU poţi să faci. Începi să te accepţi cum eşti, nu-ţi mai menajezi atâta complexele. În sensul ăsta, cred că inamicul nr 1 pentru un scriitor e narcisismul.
La ce îi folosește unui scriitor interesul pentru marginali? Asta apropo de doctoratul tău despre manele, șederea în Ferentari, înclinația sexuală.
În literatură nu poţi mima interes pentru teme, doar în virtutea aurei lor de cool – de fapt poţi, dar ies falseuri. Scriu despre marginali pentru că am empatie şi interes pentru asta, e simplu. Dar hai să-ţi spun un secret – tema mea reală nu e marginalitatea, ci singurătatea, cum încerci ca disperatul să nu mai fii singur la tine în cap.
„Primele două cărți sunt plictisitoare, prima mai are glume, dar nu te ține ca acțiune. A doua e plictiseală de la cap la coadă. Asta [Soldații. Povești din Ferentari] avea și miză, o chestie care susține și duce acțiunea. Celelalte nu au miză.” (sursa) Cred că sunt puțini scriitori pe care i-ar lăsa mândria să spună așa ceva. Cum faci să nu rămâi îndrăgostit de propriile texte?
Se întîmplă multora. Poate şi tu ai ţinut un jurnal, în liceu, şi acum când îl reciteşti îţi vine să-ţi bagi degetele în urechi de jenă. În plus, la scris e şi chestia că după ce publici un roman, trebuie să ieşi din universul lui, ca să poţi să te concentrezi pe alt proiect; chestia asta îţi ia câteva luni, poate şi un an. Or, semnul cel mai clar că te-ai detaşat de carte e momentul când începi să-i sesizezi falseurile, naivităţile, burțile narative etc. Pe scurt, nu te mai încântă ceea ce înainte îţi dădea icnete de satisfacţie.
„În Soldații, provocarea a fost o miză colaterală, ce m-a interesat a fost să prind adevărul crud și nud al unei relații oarecum imposibile și, în egală măsură, să surprind umanitatea devastată a unui personaj lipsit complet de șanse.” (sursa) Când am citit Soldații, am avut senzația că ai scris o carte pentru că n-ai putut să vorbești. Cât din ce scriu scriitorii crezi că e și o compensare, o revanșă față de realitate? Sau nu e deloc asta?
M-am învăţat tăcut în adolescenţă, când mi-era ruşine şi frică să vorbesc de problemele mele reale şi le exprimam ţinând jurnal; era la fel de eficient ca şi cum le-aş fi mărturisit unei găuri de cur, nimic nu scăpa de acolo. Când am început să trăncănesc cu amicii prin baruri era târziu, eram captiv în schema asta, gravitam neajutorat în jurul găurii. Or, în sensul ăsta, literatura e clar o compensare – am mai spus-o, literatura e locul de unde îmi iau putere, unde pot şi eu să domin. Scriind, mă simt puternic, „ca femeia la telefon”, cum ar zice BUG Mafia. Natura mea e servilă şi submisivă, mi-e frică să mă cert şi ador să mă las condus de oameni puternici şi autoritari. Răbufnesc prin scris, controlat şi decent – sau la beţie, spectaculos ca supernova.
Ai spus într-un interviu că aduni material pentru un volum de povestiri (sursa). Ce te atrage la genul scurt?
E concentrat. Scriu povestiri în pauzele dintre romane – sau rescriind părţi pe care le-am scos din ele. Dacă eram deştept, începeam cu povestiri, dar nu, eu am început ca imbecilii direct cu roman. Ceea ce e greşit.
