Interviu realizat de Simina Diaconu.
Adina Rosetti a publicat romanul Deadline în 2010, la Curtea Veche, care l-a reeditat anul următor. Romanul ei de debut a fost urmat, în 2014, de o carte pentru copii, Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul și un volum de proză scurtă, De zece ori pe buze, la aceeași editură, în 2015.
Deadline e cartea aleasă ca punct de pornire în a patra întâlnire a clubului nostru de lectură, Pop-up Stories, care va avea loc pe 6 octombrie de la 19:00 la Cărturești Verona. Invitații noștri sunt Cristina Ion și Bülent Duagi. Mai multe despre întâlnire aici.
Cu ocazia Pop-up Stories Club, i-am pus câteva întebări Adinei Rosetti.
Deadline a fost cartea ta de debut. Ce te-a fascinat la cele două povești reale pe care le-ai ficționalizat și le-ai împletit în Deadline? Povestea artistului Ion Bârlădeanu și a Ralucai Stroescu, fata care lucra într-o corporație și despre care se spunea în 2007 că a murit de epuizare.
Scriam de ceva vreme nişte poveşti ale generatiei mele, dar care nu se legau şi nu prea duceau nicăieri. Era un fel de revărsare a frustrărilor legate de viaţa de om mare în care tocmai intrasem (cu job, deadline-uri, chestii serioase) şi la care nu mă puteam adapta deloc. Ştirea din 2007 despre tânăra-care-murise-de-prea-multă-muncă şi, apoi, reacţia pe care a stârnit-o în presă şi mediul virtual, au fost declicul. Era o experienţă-simbol. M-am reapucat de scris cu două imagini în minte: o fată într-o rochie albă pe turla unei biserici şi un tip care vrea să pornească o revoluţie pe internet în memoria acestei fete. Era pe acolo şi un personaj marginal căruia încercam să-i construiesc o poveste şi s-a nimerit ca tocmai atunci să fac un interviu cu artistul Ion Bârlădeanu, un om cu un destin absolut fabulos. În afară de destinul picaresc care aprinde imaginația oricărui scriitor, cred ca m-a fascinat libertatea interioară a unui om aflat toata viața la marginea societății.
Ce alte cărți bazate pe povești reale ți-au plăcut? Românești sau străine.
Aproape toata literatura e „bazată” pe povești reale. Tot ceea ce observi, tot ceea ce trăieşti, discuţii auzite întâmplător, fragmente de realitate, vântul şuierând printre frunze sau o ceartă de la coada la Circa Financiară, toate astea se topesc, într-un fel sau altul, în ficţiunea pe care o scrii.
Dar nu la asta se refera întrebarea, știu : ) Recomand ultima carte citită care s-ar încadra în tiparul ăsta: Probe de empatie de Leslie Jamison. E non fiction și împletește multe povești puternice despre durere, suferință și felul în care ne raportăm la ele.
Din recenzii și întâlnirile față în față, ce le-a plăcut criticilor și cititorilor la romanul tău, Deadline?
Sunt două lucruri foarte diferite, ce le-a plăcut criticilor și ce le-a plăcut cititorilor : ) Foarte mulți cititori se dau în vânt după povestea lui Ben, motanul din carte. Probabil pentru că oamenii care citesc sunt posesori de pisici, nu-mi dau seama exact… Dar știu că îi dezamăgesc foarte tare pe acești cititori când spun că mie nici măcar nu-mi plac pisicile. Apropo de reacții, am două extrem de diferite. Un tânăr cu alură revoluționară care a venit la mine la Salon du livre la Paris să-mi mulțumească pentru că am scris acest „manifest anticorporatist” (deși eu nu am scris cartea cu gândul ăsta!). Și un domn la o lectură publică de la un festival literar din Berlin care s-a arătat uimit de faptul că cineva poate scrie o carte despre așa o prostie: să mori de prea multă muncă în România!
Blocul în formă de U, în care e plasată acțiunea romanului, avea la un moment dat pagină de Facebook. De ce ai ales locul ăsta?
Raspunsul enervant e: locul m-a ales pe mine. E blocul în care stau de la 6 ani. Întotdeauna am văzut, când m-am uitat pe fereastră, turlele bisericii, porumbeii care zboară în jurul lor, micul univers din curtea blocului, curte ce se suprapune cu cea a bisericii. Probabil că a funcționat principiul „scrie despre ceea ce cunoști”….
Mi-ai spus că te-ai întâlnit de mai multe ori cu Ion Bârlădeanu pentru documentare. Ce impresie ți-a făcut, cum privești povestea lui, cum te-a surprins? (Apropo, dacă cititorii noștri au ocazia, documentarul Lumea văzută de Ion B, al lui Alexandru Nanau, e de văzut.)
Nu m-am întâlnit de chiar așa multe ori, ci doar de două ori, fără intenția de a mă documenta pentru scrierea unei cărți. Mă documentam pentru un articol în Dilema Veche. Mi-a făcut o impresie atât de puternică, iar un articol de revistă, cu numar fix de semne, poate să spună foarte puțin despre o asemenea poveste… Așa că m-am hotărât să-l „transfer” în carte. Dar nu întâmplător – știi cum e, nimic nu e întâmplător, mai ales în literatură! Mă interesa subiectul ăsta al marginalității. Aveam în minte un personaj care era homeless pentru povestea din Deadline, un fel de martor tăcut al societății, un contrapunct al poveștilor despre goana după succes. O mare parte din povestea personajului Zaim este inspirată din viața și faptele lui Ion Bârlădeanu. Care, apropo, continuă să lucreze colaje și are o expoziție nouă, „Cu mâinile curate”, proaspăt vernisată la H’Art Appendix.
Ce sfaturi ai pentru cei care lucrează în corporații, muncesc mult și au puțin timp liber?
Nu prea îmi permit să dau sfaturi nimănui. Problema nu e dacă muncești mult și ai timp puțin, ci cât de nefericit ești că ai acest timp „liber” prea puțin. Cât de mult ți-ai dori să fii, de fapt, în altă parte. Pentru că, vorba aceea, am întâlnit și corporatiști fericiți, care (cel puțin aparent, pentru că n-aș băga mâna-n foc pentru ce e cu adevărat în sufletul cuiva) sunt OK cu ceea ce fac. Cel mai rău e să fii corporatist bovaric. Să vrei să fii mereu în altă parte, să ai senzația că îți scapă viața printre degete, să te sufoci într-o clădire de sticlă. Dacă tot m-ai întrebat de sfaturi, cred că dacă ajungi la un grad prea mare de nefericire într-un moment al vieții tale (nu e valabil doar pentru job, ci și relații sau alte… situații), trebuie să pleci în altă parte și să cauți altceva. It’s a whole world out there…
Cum a fost experiența scrierii romanului versus cea a scrierii volumului tău de proză scurtă, De zece ori pe buze, apărut în 2015?
Foarte diferită. La modul cel mai practic, la Deadline am scris doi ani și ceva, aproape nonstop. Volumul de proză scurtă a durat aproape nouă ani să se închege. De altfel, nici nu am știut că va fi un volum, până vara trecută, când mi s-a părut că aș putea aduna câteva povestiri într-o carte, unite de acest fir roșu al copilăriei. De abia atunci am început să iau în considerare că aș putea publica un volum de proză scurtă, un gen pe care nu îl citeam prea mult până acum câțiva ani.
Ce faci tu în perioada asta, cum ți se împarte timpul? Rezervi timp pentru ficțiune în fiecare zi?
Timpul se împarte singur (nu prea am multe de spus în privința împărțirii lui), după orele la care trebuie să îi duc/iau pe copiii mei la/de la școală, după deadline-urile la revistele unde colaborez și după alte proiecte. Ficțiunea este un lux pe care nu mi-l pot permite zilnic, nici măcar săptămânal. Dar, cumva, se aliniaza astrele și reușesc să mai scriu câte o carte : ) Anul următor o să apară o nouă carte pentru copii, cu minunatele ilustrații ale Cristianei Radu.
