Povestire scrisă de Andrei Panțu, aleasă de Alex Tocilescu la Creative Writing Sundays pe 3 iulie 2016 la tema „o proză al cărui erou să fie un om politic român real.”
Intercontinental, 2017, vara. E vineri, ora șapte seara, intru ȋn restaurantul de la parter, nu mai recunosc nimic ȋn jur. Am un blind date cu Alice, o prietenă a unei prietene.
— Rezervare pentru două persoane.
Chelnerul mă conduce la masă.
— Ați mai schimbat lucrurile pe aici, zic.
— Da, am mai mutat mesele, am schimbat culoarea pereților.
— Fain, ȋi spun.
Mi se pare kitsch. Comand o cafea și mestec o gumă ȋn așteptarea ei, fiindcă nu mai avem voie să fumăm ȋnăuntru.
Ȋn cele din urmă apare și tipa cu care mă ȋntȃlnesc. O aduce chelnerul la masa mea. Blondă, ȋnaltă, picioare lungi. Mă ridic de pe scaun, facem cunoștință.
— Mihai.
— Alice.
Ne așezăm, stăm de vorbă, ne ȋnțelegem bine, totul merge perfect. Și atunci ȋi aud de undeva vocea inconfundabilă și rȃsul ȋn cascadă. Aoleu, nu el, nu acum.
Iau meniul și ȋncerc să mă ascund ȋn spatele lui, dar e prea tȃrziu, vine la masa noastră, rȃde, hahaha, băi Dane, ce faci aici? ȋși trage un scaun, se așază, și mă ȋntreabă de cele douăzeci de mii pe care mi le-a dat pentru afacere. Ȋmi strică ȋntȃlnirea, ȋmi dau seama de asta, dar nici n-am cum să-l gonesc, ȋi sunt dator, fără el ajung ȋn faliment.
— Mai bine vă las singuri, zice Alice. Aveți multe de discutat.
Se ridică, ȋși ia geanta. Ȋncerc s-o opresc.
— Nunu, mai rămȃi…
— Te sun eu, ȋmi zice din mers.
Mă sună pe naiba, nici n-are numărul meu.
— Lasă Dane fata să plece, hahaha.
— Mă cheamă Mihai, ȋi zic eu.
Scoate portofelul și ȋmi arată poze cu nepoata lui, e din Cluj, uite ce frumoasă e, roșcată, are doar șaptesprezece ani, dar dacă mai aștepți cȃțiva ani vă fac combinația, ieșiți la un film, mă-nțelegi? Dar nu acum, să nu vă prind acum, că e mică, să nu vă prind acum că vă omor, m-ați ȋnțeles?
Dup-aia ȋmi povestește ceva despre cȃt de mulțumit e de atacantul ăla brazilian pe care i l-am recomandat eu, pe care o să-l aducă la Steaua din toamnă.
— Ȋnțelegi, Dane?
Nici nu mai sunt atent.
— Mă cheamă Mihai, ȋi spun.
— Da, dar semeni cu ăla… cu Dan…
— Diaconescu?
— Nu Diaconescu. Ǎla, mă (rȃde)… Pavel.
— Domnu’ Becali.
— Zi-mi, mă, Gigi.
Becali rȃde, comandă o sticlă și ȋși toarnă șampanie ȋn pahar. Stau așa stȃnjenit, nu știu despre ce să mai vorbesc, ȋi povestesc despre Alice, tipa era psiholog, Becali mă ȋntrerupe și ȋmi povestește despre experiențele lui.
— Psihologie? M-am dus ȋntr-o zi la Dan Pavel și l-am ȋntrebat: Dane, ce-i aia psihologie? Și mi-a răspuns: studierea sufletului. Și atunci mi-am dat seama că de fapt eu sunt psiholog. Nu acei oameni care ei sunt teoreticieni de psihologie. Că ei studiază sufletul oamenilor din cărți. Eu sunt practician de psihologie, că așa m-a făcut mama mea să iubesc studierea sufletului… Bă, m-ai ȋnțeles?
Vorbește tot mai tare. Ȋmi dă un ghiont.
— Da, Gigi.
Ce era să-i zic? Eu ȋncă mă gȃndesc la ȋntȃlnirea pe care mi-a făcut-o varză.
Dup-aia ȋmi povestește despre partid.
— Mai știi PNG-ul? Vreau să renunț la denumire, să-i dau alt nume. Știi cum să-i zică? Partidul Romȃnesc al Crucii.
— Da?
— Mda. Și să aibă siglă o cruce mare, galbenă (aici mi-a arătat din mȃini) pe un cer albastru cu stele roșii, mă-nțelegi?
— Roșii?
— Da, dom’le, da.
Casc, mi-e ȋngrozitor de somn, sau nu mai am aer, nu-mi dau seama prea bine.
— Bineȋnțeles că te interesează pe tine de partidul ăsta cȃt mă interesează pe mine dacă plouă la Cluj acuma.
Mă gȃndesc să-i zic că la Cluj chiar plouă, de fapt e aproape singurul oraș din Romȃnia ȋn care plouă azi, văzusem asta pe o aplicație din telefon, dar nu-i mai spun nimic, ca să nu-l enervez. Ǎia pun ȋntre timp Samba de Janeiro ȋn boxe, Becali sare de pe scaun și dansează, sau mă rog, țopăie pe acolo, cam ca la nunta lui Borcea. Mă trage și pe mine.
— Hai mă, Dane!
Ȋi zic că nu, nu vreau, rămȃn pe scaun să mă uit la el, hai mă, Dane, voi, ăștia mai intelectuali așa, trebuie să vă distrați și voi, eu ȋi spun că poate mai ȋncolo, ȋntre timp se uită toată lumea la noi, Gigi, potolește-te. Ȋn cele din urmă tot mă trage, e prea puternic pentru mine, și țopăie mai departe, tot ȋn contratimp, cu pumnii ȋn aer. Mă bȃțȃi și eu ca nătȃngul pe ritmul sambei, fiindcă habar n-am cum se dansează pe ea. Aștept ca dintr-o clipă ȋn alta să ne roage chelnerii să ne oprim, dar nu ne deranjează nimeni. Gigi sare pe o masă, ia sticla de șampanie și o rotește prin aer. O bea pe toată, sare jos și ȋși aprinde o țigaretă, ȋmi dă și mie una, mi-o aprind cu o brichetă ȋn formă de crucifix. Pufăi și tușesc imediat.
— Gigi, ȋi șoptesc, asta-i iarbă.
— N-are, dom’le, cum să fie iarbă, că n-are cum să-mi dea procurorul marijuana. Hai, trage.
Trag de două ori, și tavanul se topește undeva deasupra mea. Ǎștia puseseră ȋntre timp Bob Marley, Could you be loved, pe care o aud acum cu ecou din toate direcțiile. Chelnerii trec din cȃnd ȋn cȃnd pe lȃngă noi, ne văd fumȃnd, dar nu ne spun nimic, se uită amuzați la mine. Mamă, Gigi, ce mi-ai făcut, ce-i asta.
— Hai bă băiatule, să te distrezi și tu, hahahaha!
Gigi aruncă un teanc de bani pe masă, mă trage după el, ieșim din restaurant și urcăm pe scări, la primul etaj al hotelului.
— Dane, hai să le batem la ăștia la ușă.
Și fuge pe culoar, bate ȋn uși, aleargă mai departe, iar bate, zdrențelor și hahalerelor!, și rȃde ȋn cascadă. Mai iese cȃte o doamnă furioasă, mă vede numai pe mine și mă ȋnjură. Urcăm la etajul doi.
— Bă, Dane, hai să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.
Se pune la perete și numără pȃnă la o sută, o mie, eu fug pe scări ȋn sus, treaptă cu treaptă, timpul se dilată, ajung la trei și caut un colț ȋn care să mă ascund. Se deschide o ușă, o mȃnă de femeie mă trage ȋnăuntru ȋn ȋntuneric, fata se ȋncolăcește ȋn jurul meu, o recunosc, e nepoata lui Becali, mă sărută, ȋmi desface cămașa, ȋmi aduc aminte de ce mi-a spus Becali, dacă vă prind acum vă omor.
Ȋl aud pe hol cum se apropie, Dane unde ești? bate la toate ușile. Fata ȋncuie ușa, Becali ciocăne, ȋncearcă să deschidă, auzim cum introduce cheia ȋn broască, fata mă trage spre dormitor, hai, ascunde-te! Eu habar n-am unde să mă ascund, ușa se dă ȋn lături, eu deschid geamul și ies pe pervaz, chiar la timp, cȃt să nu mă vadă. Gigi intră ȋn cameră, ȋi aud ȋnfundat vocea, nu deslușesc ce spune, și mă strecor pe pervaz la o cameră vecină, intru ȋnăuntru, acolo dau de două tipe și doi tipi dezbrăcați sub plapumă, femeile țipă, bărbații mă ȋnjură și sar să mă bată, eu fug prin cameră și ies pe hol, tavanul se cutremură undeva deasupra mea, ȋmi ȋnchei nasturii de la cămașă chiar ȋnainte ca Gigi să iasă și el din cameră.
— Dane, te-am găsit, hahaha!
Luăm liftul și urcăm la ultimul etaj. Ne cățărăm pe o scară și ajungem pe acoperiș. E vară, treizeci de grade, dar nu știu cum naiba de ninge din cȃnd ȋn cȃnd cu fulgi iuți și albăstrui. Se oprește. Iar ninge, iar se oprește. Gigi se ȋncruntă.
— Ești o zdreanță și o hahaleră cum nu s-a mai văzut!
Se apropie de mine de parcă ar vrea să mă ȋmpingă, mi se face teamă, fiindcă sunt aproape de marginea acoperișului.
— Stai, Gigi.
A ajuns atȃt de aproape ȋncȃt sunt nevoit să-l prind de costum. Haina i se desface ȋn bucăți, așa că rămȃn ȋn mȃnă doar cu niște zdrențe. Gigi rămȃne ȋn cămașă.
— Crezi că nu știu?
Ȋnghit ȋn sec. Fac un pas ȋn spate și mă uit peste umăr ȋn jos. Poate alunec și cad.
— Crezi că nu te-am văzut cȃnd mi-ai luat bricheta? Mă, nebunule!
Răsuflu ușurat.
— Numai Vadim ȋmi mai fura bricheta, cȃnd mergeam la Bruxelles. Bă, ăla era nebun, era diavolu’, trebuia să-l ud cu agheasmă ca să se potolească!
Ȋmi șterg sudoarea de pe frunte. Caut bricheta și i-o dau ȋnapoi, Gigi n-o mai vrea, hai gata, că m-am distrat destul cu tine, hai să ne distrăm și cu ăștia – și arată cu degetul ȋn jos. Face bulgări de zăpadă albastră și ȋi aruncă ȋn trecători.
— Ȋn frunte eu primul, și dup-aia tu… să te uiți, da?
Au pus un polițist de circulație la Universității ȋn intersecție, nu ȋnțeleg de ce, mai rău ȋncurcă traficul. Gigi zbiară la el, și ăla se uită dezorientat ȋn toate părțile, nu știe de unde e strigat. Eu ȋmi bag smerit mȃinile ȋn buzunare, dau de o hȃrtie, o scot, are un număr de telefon pe ea, așa că o strecor repede ȋnapoi pȃnă nu o vede Gigi, fac un bulgăre de zăpadă și ȋl arunc ȋn jos spre o tipă blondă și ȋnaltă cu picioare lungi.
