Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă de Bogdan Răileanu la Creative Writing Sundays, pe 12 martie 2023, la tema: „o povestire speculativă cu o zi din viața unei personalități istorice (poate fi rege, președinte, împărat sau orice altă personalitate importantă care a trăit pe Pământ) în care să arătați un defect al acestui personaj sau o greșeală făcută de personaj și discursul său interior”.
Stau unul lângă altul pe canapea. În fața lor pe o măsuță este un serviciu elegant de ceai, iar la picioarele lor Blondi, care nu-și scapă stăpânul din ochi. Când și când se aud bubuiturile artileriei, însă cei doi și câinele nici măcar nu tresar.
― Ești fericită, doamna mea?
― O, da, mein Führer. Dintr-o pământeancă neînsemnată, cu doar câteva cuvinte, ai făcut din mine cea mai fericită femeie. Întotdeauna știi ce e cel mai bine, asta e superputerea ta.
Își aprinde o țigaretă.
Hitler o privește dezaprobator și mâna stângă începe să-i tremure.
― Parcă te lăsaseși… îi spune.
În timpul ăsta își pisează o pastilă. Pune pulberea în restul de ceai din cană și soarbe dintr-o înghițitură.
― Mda, îi răspunde Eva mângâind brățara de aur a ceasului primit cadou de la el în ziua în care îi spusese că a renunțat la fumat. Dar azi e o zi specială. Emoțiile mă copleșesc și nu știu ce altceva să fac, fiindcă mie nu-mi plac drogurile. Dar și tu ai promis că nu te mai droghezi…
O vreme, tac amândoi îmbrățișați pe canapea, ascultând Wagner.
― Multă vreme am urât-o pe Magda.
Adolf o prinde pe Eva de brațe și-o dezlipește de el ca să se poată uita în ochii ei.
― De ce? o întreabă răstit și Blondi mârâie.
Hitler mângâie câinele să-l liniștească. Eva lasă privirea în jos și, cu un ton spășit, îi spune:
― Pentru că ocupa locul care mi se cuvenea mie. Toți o percepeau ca fiind doamna Celui de-al Treilea Reich. Era imaginea pe care o promovai, modelul tuturor femeilor germane, mama tuturor mamelor, blondă, șase copii…
― Chiar șapte, dacă-l punem la socoteală și pe primul. Dar nu ți-am dat niciodată motive să te îndoiești de fidelitatea mea, dragă Eva! îi spune și o strânge iar în brațe.
― Adevărat, dar mă țineai ascunsă. De Blondi știau mai mulți decât știau de existența mea. Tu erai mereu singur în fața poporului și îți purtai singurătatea ca pe-o aură.
― Mai degrabă ca pe-o cruce. Credeam că asta e imaginea cea mai potrivită pentru cauză, pentru a-i face să mă urmeze. Să-i fac să se simtă datori să-mi compenseze singurătatea cu adulația lor.
― Și căsătorindu-te cu mine nu trădezi cauza?
― Chiar nu. Îmi pare rău că n-am făcut-o când au început problemele în campania din Rusia. Cum de nu m-am gândit?
― La ce?
― Că asta era soluția. Mariajul meu cu tine ar fi însemnat schimbarea percepției poporului asupra mea. Le-aș fi dovedit în acest fel germanilor că sunt asemeni lor, unul de-al lor. Discursurile mele ar fi devenit fapte. Poate am fi făcut și-un copil…
Eva chicotește.
― Crezi că n-am făcut un copil fiindcă n-am fost căsătoriți? Nu, nu, dragul meu. Motivul e… știi prea bine care, n-are sens să-l aduc în discuție tocmai azi.
Eva îl îmbrățișează și își strecoară mâna între picioarele lui ca să-i cuprindă în palmă unicul testicul.
El își netezește cu gestul lui obișnuit șuvița, deși în bunker aerul este încremenit și fiecare fir de păr îi stă la locul lui.
― Mein Führer, oare așa simplu să fie? Căsătoria noastră să fie salvarea?
― După ce vestea se va răspândi, speranța oamenilor va renaște. Vor veni să ne apere, să ne aclame, să se bucure alături de noi. O să vezi.
Adolph se ridică de pe canapea și cu înflăcărarea cu care altădată își ținea discursurile continuă:
― Comuniștii ruși vor fi zdrobiți, Berlinul va fi eliberat, întreaga Germanie va fi eliberată! Va renaște pură! Și Rusia va fi eliberată de comuniștii ruși! Soarta războiului se va schimba. Vom triumfa! Și vom organiza o manifestație grandioasă în care vom apărea în fața oamenilor împreună, îmbrăcați în haine albe. În robe, ca niște zei…
― O, deja văd totul! E noapte, oamenii au torțe. Și noi să stăm în jilțuri aurite, puse pe un piedestal deasupra mulțimii care ne aclamă.
― Germania trezită, exclamă. Germania la care am visat și pentru care m-am luptat toți anii ăștia.
Entuziasmul îi scade brusc și el se prăbușește peste Eva care îl împinge delicat. Ea își mai aprinde o țigaretă iar el, cu privirea pierdută, își mai zdrobește o pastilă și apoi trage praful pe nas.
Tac din nou. Când discul se termină, Eva se ridică să-l întoarcă.
― Poate ar trebui să organizăm și o mică petrecere, zice Eva.
Sindrofia a fost scurtă. Au participat doar funcționarul care le-a oficiat căsătoria, găsit cu greu, Magda și Josef Goebbels, cei șase copii ai lor și, desigur, Blondi.
Îmbrăcat în uniforma de Führer, Adolph a dominat încăperea în timp ce toți l-au felicitat. Agățată de brațul lui, Eva a zâmbit și i-a sorbit fiecare cuvânt.
― Tot timpul am spus că 9 noiembrie 1923 a fost cea mai norocoasă zi din viața mea. Voi, iubita mea, prietenii mei dragi, familia mea, știți prea bine de ce. 29 aprilie 1945 ar putea fi un nou 9 noiembrie. Îmi dau seama atât de bine uitându-mă la voi, la acești copii minunați, născuți în Cel de-al Treilea Reich, crescuți să fie oameni noi în lumea nouă, pe care eu, noi am început s-o construim împreună pentru ei. La porțile orașului pândește pericolul. Acel pericol de care am căutat să-i scap pe germani, care s-a dovedit mai puternic decât am estimat. Dar nu e invincibil! În acest moment, pare că totul este pierdut, însă refuz să capitulez, refuz să-mi trădez visul. Căsătorindu-mă azi cu Eva, redau poporului german credința că toate sacrificiile și eforturile făcute până acum n-au fost în zadar. Speranțele mele, ale noastre renasc în această zi.
― Adolf Hitler, te iubesc pentru că ești în același timp și măreț și simplu, ceea ce eu numesc geniu, a declamat Josef.
L-au aplaudat și au ciocnit paharele cu șampanie. S-au tot uitat cu coada ochiului spre ușă, așteptând din clipă în clipă să între cineva și să le spună că oamenii s-au întors în Berlin și cei rămași au ieșit din beciuri și cu toții s-au îndreptat cu flori în mână în piețele din marile orașe scandând „Heil Hilter!”. Fiindcă nimeni n-a venit, s-au retras în camerele lor subterane la culcare.
Pe la miezul nopții, Hitler a ciocănit la ușa camerei lui Goebbels. A intrat încet și i-a privit pe cei șase copilași blonzi cum dormeau ca niște îngerași în pătuțurile lor, îmbrăcați în cămășuțe de noapte albe.
― Nicio veste, Josef? l-a întrebat și mâna stângă îi tremura mai tare ca de obicei.
― Nicio veste, mein Führer.
― Șobolani fricoși, Josef. Doar șobolani fricoși.
― Niște lași, mein Führer, a spus cu năduf Goebbels. Pentru ei am făcut noi totul?
Pe Eva a trezit-o din somn împușcătura. S-a ridicat din pat și, mai întâi, a văzut trupul căzut pe covor și pe-un colț de masă a zărit cutia în care Adolf își ținea de obicei pastilele, goală. Abia apoi a zărit pistolul și a văzut rana din care se prelingea sânge. A îngenuncheat și, opintindu-se, l-a întors cu fața în sus.
― De câte ori ți-am spus, mein Führer, că obiceiul ăsta o să te omoare? Ai știut ce faci? Te-ai gândit la ce va spune poporul?
Și-a căutat țigările. În timp ce sufla fumul, s-a uitat la Adolf cel inert căutând o asemănare cât de mică între el și cel care străbătea singur, cu pași siguri „drumul führerului” pentru a le aduce omagiul lui ostentativ celor căzuți pentru cauză. Blondi a început să-l lingă sârguincioasă pe față.
Au tresărit amândouă când au auzit bocănituri insistente în ușă.
― Mein Führer, frau Hitler, sunteți bine?
În timp ce se îndrepta spre ușă, Eva a văzut pe birou o scrisoare și s-a gândit că el o scrisese pentru ea. Și-a zis c-o va citi mai târziu. A deschis larg ușa și, cu un gest teatral i-a arătat lui Gunsche trupul führerului.
― Doar unsprezece ani au trecut de la parada de la Nürnberg. Eu și Blondi n-o să mai avem parte de nicio paradă. S-a sfârșit, ești liber, Otto, zeii mor! a spus Eva și i-a trântit ușa în nas.
Cu ochii umezi, fără să se miște de lângă stăpânul ei, Blondi a urmărit-o cum strivește nervoasă mucul într-o scrumiera.
― Cine dracu’ m-a pus să mă mărit, Blondi? Dacă aș fi rămas Eva Braun, aș fi avut opțiuni, așa…
A căutat capsulele de cianură pe care i le dăduse doctorul Stumpfegger. Când le-a găsit, le-a cântărit-o îndelung în mână nehotărându-se ce să facă cu ele. A înfipt una într-o bomboană și i-a oferit-o câinelui. Cățeaua a lătrat scurt, a dat din coadă cu recunoștință și a înghițit bomboana. Înainte ca Blondi să se prăbușească, Eva Braun Hitler a înghițit cealaltă capsulă. Abia când a simțit primele convulsii și-a amintit de scrisoare.
