Povestire scrisă de Bianca Leuca, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul de scriere creativă de la Vama Veche, în septembrie 2019.
— Alo, fată, ce faci? Vezi că nu pot să te mai iau cu mașina, ca s-au hotărât vecinii lui Sorin să vină si ei. Ți-am mai zis de ei, gemenii de deasupra. Ăia de la care ia iarbă. De au dat petrecerea aia unde s-a îmbătat Curcanu și a plâns în cadă. Atunci când s-a combinat Mirela cu Grasu și a spart ochelaristul ăla geamul de la baie cu capu.
Stau cu mobilul la ureche și mi se usucă gura în timp ce soră-mea îmi mai dă niste puncte de reper. Ăia care au pierdut cățeaua și au pus afișe. O aud vag în timp ce îmi pulsează tâmplele și îmi imaginez că îi îndes o cârpă pe gât. Ăia la care și-a printat biletele de avion la două dimineața. Simt un val familiar de panică.
— În fine, ăia de deasupra. Mă auzi?
— Păi și eu.
— Ce zici? Vorbește mai tare că nu te aud.
Înghit în sec și încerc să-mi controlez vocea.
— Păi și eu ce fac?
Tonul plângăcios mă enervează și pe mine.
— Ia și tu trenul. Sau un blablacar. Ți-am zis că ăștia au plecat de aseară? M-a sunat Costin de dimineață de la Stuf, erau pulă de beți.
Caut disperată un argument cu care să o conving să mă ia totuși cu ei. Nu-mi vine nimic.
— Hai, că ma strigă Sorin, e jos la mașină. Ne vedem.
Închide. Mă las în jos pe covor și tremur ca proasta. Nu am cum să mai merg. Nu pot să merg singură. Nu am cum. Îmi urcă în gât un hohot de plâns și mă târăsc până la sertar. Înghit un Emocalm. Îmi acopăr nara dreaptă și inspir. Privirea îmi cade pe rucsacul de lângă ușă, pregătit de ieri. Expir. Îmi acopăr nara stângă. Inspir. Mă uit la laptop. Expir. Costin e la Stuf.
Două ore mai tarziu, aștept la punctul de întâlnire, în față la Mega-ul de pe Titulescu. Mă uit după o Mazda roșie. Se lasă seara și pute a gunoi, urină și tei. În gură am un gust nasol, încerc să-l contracarez cu o gură de apă. Încerc să-mi amintesc niște statistici de femei răpite și omorâte în România. Faptul că întârzie mă liniștește. Tipul clar nu se grăbește să mă bage în portbagaj. Ce fel de psihopat pregătește o crimă dar întârzie să-și culeagă victima? E okay. Simt o crampă la stomac și îmi dau seama că mai am o zi până la ciclu. Sper să nu-mi vină pe drum, ca nu mi-am pus absorbant.
Mai iau o gură de apă. Îmi inventariez în gând pastilele din bagaj. Sper că nu am uitat ceva, ar fi groaznic să ma apuce o criză de stomac în mașină.
Aud un claxon. Mă apropii și din mașină iese ditamai matahala.
— Hai repede, că sunt pe avarii.
Îngaim un „Bună”. Mă ignoră, îmi ia rucsacul din mână și îl îndeasă în portbagaj. Am chef să fug, dar Costin e la Stuf. Inspir adânc, întind mâna și miorlăi:
— Eu sunt Codruța.
Matahala se uită la mâna mea cu urme de bretele de rucsac și întinde laba dreaptă.
— George.
Îmi face semn spre ușa din spate. În mașină mă izbește un val de abur fierbinte. Pe scaunul din față, un tip în tricou mulat pe burtă rulează un cui pe genunchi și transpiră. Plecăm.
Mă obișnuiesc rapid cu mirosul stătut, dar nu mă împac deloc cu bancheta din piele. Îmi transpiră coapsele și la fiecare frână tot alunec spre scaunul din față.
Până la ieșirea din București e liniște. Pasagerul din dreapta trage câte un fum si pare că uită de cui. De câte ori oprim la câte un semafor, își reamintește și îl reaprinde.
Monotonia meditativă a gestului mă liniștește. George conduce fără grabă și lăsăm în urmă mațele în semiîntuneric ale Bucureștiului. Mi se reglează respirația și încep să mă simt destul de mândră de mine.
— Ia uite-o, frate, ce bunoacă.
Claxonează entuziasmat. Pe trecerea de pietoni din fața noastră trece o fată în fustă, pe bicicletă.
Snoop Dogg îsi reaprinde cuiul și îi aruncă o privire scurtă.
— Merge de o pedală.
Mă uit cu nostalgie după bunoacă, cum dispare în întuneric, odată cu liniștea mea. Sunt în mașină cu doi necunoscuți. Îmi trag coapsele ude și iritate spre fundul banchetei. O nouă crampă mă anunță că uterul meu e vacant și extrem de nemulțumit de asta.
— Aș bea o bere de mor. De două zile numai în condus o țin. Unde e distracție în Vamă?
— Nu ai mai fost? Păi na, e Stuful. Expiratul, dacă ești cu dansul.
— Fete bune așa sunt?
Iarăși am ajuns aici. Încerc să mă mișc cât mai puțin.
— Ca peste tot. Ia o gură din asta până una, alta.
Îi întinde o cutie de Cola. Mă îngrijorează prietenia care se formează în fața mea. Poate duce la complicitate.
— Am auzit că e și plajă de nudiști. Mâine dau precis o tură.
Îmi dau seama cu groază că îmi vine să fac pipi. Regret toată apa băută, împreună cu decizia idioată să merg cu mașina în loc de tren. Mă gândesc cu drag la budele împuțite, fără hârtie igienică, fără săpun, fără colac și uneori fără încuietoare. La vagoanele luminate, cu oameni mulți, supuși rigorilor societății. Mi-a fost frică de cele 15 minute în taxiul din Mangalia până în Vamă, și m-am băgat într-un căcat întins pe 3 ore.
— Nu am mai mirosit păsărică de 2 luni. Da’ nu mă dezbrac cu toți dârlăii cu pulile pe afară pe acolo. Dau doar o tură.
Snoop Dogg își reaprinde cuiul. Îi văd expresia aproape visătoare în lumina flăcării, reflectată în geam.
— E așa, o senzație. Nu știu cum să spun, de libertate. Ești în pula goală, dar nu-i pasă nimănui, știi ce zic? Nu-ți pasă nici ție. Nu-ți pasă nici de țâțe, nici de altceva.
George mormăie neconvins, că el nu stă în pula goală ca poponarii.
Vezica mă apasă din ce în ce mai tare, dar nu pot să fac nimic. Aș vrea un Emocalm, dar e în rucsac, în spate. Inspir adânc, dar expir ușurel. Pare că au uitat de mine și îmi convine.
Mă uit pe geam și încerc să-mi distrag atenția. Caut omulețul care aleargă paralel cu mașina, sare peste obstacole și se strecoară printre copaci. Pe omuleț l-am inventat într-o noapte când ne întorceam de la mare, eu aveam șase ani și soră-mea trei. Făcuse otită și plângea încet, în timp ce ai mei se certau în față că tata ratase, ca întotdeauna, intrarea pe autostradă. Treceam prin sate și mama puncta din kilometru în kilometru că „până acum eram acasă”. I-am arătat Mirunei omulețul și l-am urmărit împreună până a adormit.
Dar în seara asta omulețul nu e. Soră-mea e cu Sorin și gemenii distribuitori la cazare, nu are otită, nu plânge și nu are nevoie de mine sau de el.
George cască plictisit și Snoop Dogg pare că moțăie cu chiștocul în mână.
Îmi dau seama că îmi urcă iar un hohot de plâns în gât, și îl înăbuș rapid. Ca atunci când m-am pierdut pe strada noastră, aveam 9 ani și mă întorceam de la pâine, se însera și nu mai găseam scara. Nu întelegeam ce se întâmplă, intrasem de zeci de ori în blocul nostru, dar în seara aia nu mai știam unde sunt. Aveam lacrimi pe obraji și muci pe buza de sus. Dădeam ture pe trotuar suspinând, când m-am lovit de un băiețel cu genunchii juliți și o minge de fotbal în mână. Îl știam vag din vedere, era coleg cu soră-mea la școală. Stătea în blocul vecin. Mi s-a făcut rușine și m-am prefăcut că nu-l recunosc. Dar el s-a oprit din mers și m-a întrebat de ce plâng. I-am zis că nu plâng, dar nu mai găsesc scara. Nu a râs de mine, doar mi-a arătat cu degetul scara din spatele meu. Am pășit circumspectă înăuntru, și mi-am dat seama că avea dreptate, aia era. Tăiaseră teiul de la intrare și arăta cu totul altfel fără el, straniu și nefamiliar. M-am uitat în spate și el era tot pe trotuar. Mi-a făcut cu mâna și a plecat. În seara aia m-am îndrăgostit de Costin.
Apăsarea din vezică e insuportabilă. Încerc să formulez în cap o frază acceptabilă prin care să fac șoferul voyeur să oprească la o benzinărie fără să le vină alte idei. Cât timp aș fi plecată ar putea ajunge la concluzia că aș fi bună și eu de o pedală. Îmi dreg vocea dar nu apuc să zic nimic.
Matahala oprește mașina și tipul din dreapta se trezește. Îmi bubuie inima și mă pregătesc să sar din mașină și șă o iau la fugă.
— Am ajuns.
Sunt așa de ușurată că îi las zece lei în plus și îi salut aproape cu vinovăție. Nu o să știe niciodată că în capul meu m-au violat și m-au aruncat la fiecare kilometru de autostradă.
Îi las în urmă și ajung rapid la Casa Luca. Arunc rucsacul pe scaun și mă prăbușesc în pat fără să mă mai spăl pe dinți, hotarâtă să dorm până la prânz. Închid ochii strâns. Încă am senzația că sunt în mașină.
După cinci minute, aprind veioza și îmi verific telefonul. Niciun mesaj de la soră-mea. Am în schimb trei mailuri de la muncă, pe care nu le deschid.
Cobor în hol, la tonomatul de cafea. Nu am de gând să o beau, doar vrea să-mi bag nasul în pahar. Mirosul m-a liniștit întotdeauna. Dau să apăs pe buton când simt o bătaie ușoară pe umăr.
— Costin, ce faci aici?! aproape că țip la el.
— Aici locuiesc, momentan, râde el.
Când eram la în clasa I, eram convinsă că învățătoarea rămânea la catedră, după ce noi pleacam acasă, într-o stare suspendată, până a doua zi când ne întorceam. Într-o după-amiază am vazut-o la piață, într-o rochie înflorată. Alegea cu atenție niște roșii, și tot Universul mi s-a dat peste cap. Mama era ocupată să guste telemea și nu mi-a observat privirea. Vânzătoarea mi-a tăiat și mie o bucată, și am mestecat-o cu ochii la învățătoare, încercând să înțeleg.
Mă uit la Costin cu gust de telemea în gură, șocată că nu e la Stuf.
— Miruna nu era sigură că mai ajungi.
Mă forțez să zâmbesc.
— Toată lumea e în Expirat, dacă vrei să mergi… Face o pauză și se uită spre scară. Mă bucur că ai venit, zice, și face un gest de retragere.
— La ce… la ce cameră stai?
— La 209. Altă pauză. Cu Lili.
Zâmbește iar. Noapte bună.
Apăs pe buton și mă uit la cafea cum curge în pahar. Nu îmi vine să plâng. De fapt, nu simt mare lucru. Costin e la 209 cu Lili.
În cameră mă hotărăsc pentru un duș lung. Las cafeaua pe noptieră, lângă veioză. Sunt calmă.
Sub apa fierbinte mă comport în continuare exemplar. Nu mă întreb deloc cine e Lili, nici măcar nu încerc să-mi imaginez cum arată. Blondă, înaltă. Mă spăl atent pe dinți, și nu îmi pun deloc întrebarea cât de pline are buzele. Buze subțiri coboară de-a lungul corpului lui Costin. Degete lungi în părul lui creț. Mă descurc excelent, nici măcar nu am nevoie de Emocalm. Și uite. Inspir pe nas, expir pe gură. Respirația e absolut regulată. Mă uit în oglindă și îmi fac cu ochiul. Imediat mi se schimonosește fața a plâns. Ies din baie.
În cameră miroase a cafea și mă decid că în noaptea asta vreau să lucrez. Adorm în cinci minute cu laptopul în poală.
Dimineața vine cu numărul 209 înfipt în creier. Iau o gură de cafea rece și mă strâmb.
Mă ridic din pat. Mă doare tot corpul. Am doar o misiune azi, să evit sistematic pe toată lumea. Mă bazez pe obsesia soră-mii de a împărtăși cu tot satul fiecare mișcare pe care o face. Deschid Facebook-ul. Feeling energized – at Corsarul.
Iau o gură de apă de la chiuvetă, are gust de Paracetamol neînghițit din prima. Îi scriu Mirunei pe Whatsapp că am ajuns, dar am un deadline neașteptat, așa că o să lucrez toată ziua.
Aș vrea o cafea caldă, dar văd că mai e cineva lângă tonomat, și mă simt prea obosită să aștept. Plec direct spre plajă. E trecut de 10, dar e început de vară și soarele e blând. O iau în direcția opusă Corsarului.
Îmi dau jos papucii și trec pe lângă o pereche de chiloți de bărbați îngropată în nisip.
Un câine vagabond miroase o cățea, și îmi mut privirea când o încalecă. Marea e frigidă. Cioburi, pene de pescăruș, un copil gras urlă, plânge și aleargă cu o pungă de chipsuri în mână. Se oprește și își îndeasă câteva în gură, și aleargă și plânge și urlă și mestecă. Sticlă răsturnată din care se
prelinge bere, prosoape pline de nisip, voce răgușită din boxe, un folk obosit. Coji de pepene, coșuri de gunoi ruginite, șezlonguri unele peste altele, burți peste slipi prea strâmți, zeci de mâini ung tardiv zeci de spinări ca niște răni, cărți proaste răsfoite de degete cu unghii lungi.
Corpuri goale, nemișcate, zac în soarele care a început să ardă. Puțe și șâni și labii, toate la un loc, pe prosoape colorate. Piepturi goale se ridică și coboară în același ritm cu valurile, ca un organism.
Ești în pula goală, dar nu-i pasă nimănui, știi ce zic? Nu-ți pasă nici ție.
Mă dezbrac rapid și îmi iau locul în șerpărie. Mă întind pe nisip ca pe fundul unei gropi încălzite. Închid ochii și razele îmi ard ploapele.
Mă trezesc ca după un somn de copil certat, care a plâns până a adormit. Între picioare și pe nisip e sânge. Mă ridic. Nu mai e nimeni în jur și soarele apune. Îmi vine să vomit.
Un câine jigărit vine lângă mine și amușinează. Începe să hăpăie nisipul amestecat cu sânge.
Aud clar și puternic glasul Mirunei cum țipă: „Codruța!”, dar nu e niciunde. De la zece metri văd un bărbat. Aleargă spre mine. Alerg spre mare.
Pietrele îmi taie tălpile și patinez în apă. Pierd din viteză și Miruna țipă iar. Cad pe burtă și se aruncă peste mine. Înghit apă. E pe mine. Curcanu plânge în cadă, trei metri mai încolo. Reușesc să mă răsucesc și îi văd fața bărbatului lângă fața mea. Nu înregistrez nicio trăsătură. Apuc o piatră și îl
lovesc în cap. Impactul e slab, amortizat de apă, dar reușesc să alunec de sub el. Îmi iau avânt și am noroc, apa e suficient de adâncă. Înot cu gesturi scurte, rapide. Îi aud respirația grea în spate, în contratimp cu a mea. Tot mai slabă. De acum, e un joc al rezistenței, îmi zice Mirela și îl sărută pe
Grasu.
Încerc să obțin un ritm. La craul, e importantă respirația. Când ai fața în apă, expiri, îmi explică un geamăn. Când o ridici, inspiri, zice celalalt și îmi arată afișele cu cățeaua pierdută. Fac bule care se dizolvă rapid în valuri. Nu îmi permit să întorc capul și să mă uit în spate. Nu-l mai aud, dar știu că
e tot acolo.
Simt că înot mai ușor, ca împinsă. Curent de retur, zice pasagerul din dreapta și își aprinde un cui. Matahala semnalizează dreapta, și mă orientez după el. Înot paralel cu malul. Aștept impactul cu bărbatul, dar nu vine. Inspir pe nas, expir pe gură. Bulele se dizolvă. Înot ca într-un coșmar, nu avansez deloc. Nu mai văd aproape nimic. E un om rău în spatele tău, îmi zice învățătoarea și îmi întinde o bucată de telemea.
Nu avansez și încep să fac greșeli. Bulele nu mai apar regulat. Obosesc. Are otită, îmi zice mama și îi șterge Mirunei lacrimile.
Sunt gata să renunț, dar apa nu mai opune rezistență. Costin arată cu degetul în spatele meu. Mă întorc, și văd omul rău cum stă cu gura deschisă spre cer. Dispare la fund.
Înot spre mal. Miruna e jumătate în apă, țipă și plânge. Mă izbesc de o blondă înaltă care fuge spre apă. Soră-mea nu pare îngrijorată de mine. Îl strigă pe Costin. Îi spun că ne-am uitat la omul rău cum se îneacă. Văd pe fața ei că nu înțelege, nici nu înregistrează ce-i zic.
— De ce ai fugit de el? Voia să te scape de câine!
— Omul rău?
— Costin! Costin! Costin!
Îmi dau seama că e în plină criză de isterie. Aș vrea să-i dau un Emocalm, dar nu am la mine. Văd un grup de hippioți cum se apropie și mă îndrept spre gramăjoara de haine. Am zgârieturi pe coate și pe burtă, și pârâiașe mici de sânge se preling printre picăturile de apă.
Mă îmbrac. Doi băieți se aruncă în apă, și înoată spre locul unde a dispărut bărbatul. Mi se pare uman să îi caute trupul, dar mă simt nedreptățită de lipsa de îngrijorare a soră-mii. Mă apropii de ea și o întreb pe un ton jignit dacă are un absorbant. E atât de uimită că se oprește din plâns și mă cercetează cu atenție, ca atunci când ieșeam în club și voia să-și confirme că arată mai bine ca mine.
Mă trage într-o parte și mă întreabă ce s-a întamplat în apă. Îi spun că am reușit să-l lovesc cu o piatră. Îi povestesc în linii mari de Curcanu, gemeni și bucata de telemea. Miruna mă ascultă concentrată și pune din când în când mâna la gură. Simt nevoia să detensionez un pic atmosfera și îi
zic și de Mirela că iar cred că o să se combine cu Grasu. Nu îmi iese mișcarea, așa că îmi continui explicațiile. Sunt destul de mândră de mine că am reușit să ies din curentul de retur, e drept că Snoop Dogg s-a prins primul. Și Matahala a fost la înălțime când mi-a semnalizat direcția. Soră-mea
pare din ce în ce mai îngrozită, așa că nu-i mai zic și de cățea, că iar au pierdut-o gemenii.
În spatele nostru se adună mai mulți oameni și în apă e un furnicar adevărat. Când ajung la partea cu înecatul, îmi vine să vomit. Vede că m-am schimbat la față, mă ia de mână, îmi zice să merg în cameră, și să nu vorbesc cu nimeni, că mai stă puțin și vine și ea.
Plec. Îmi iau de pe drum o clătită, pufuleți și o sticlă de apă. Soră-mea mă găsește răspunzând la mailuri. Îmi zice să-mi strâng lucrurile, ne întoarcem la București.
Nu protestez.
În mașină, se urcă în spate lângă mine. Suntem doar noi două și Sorin. Înăuntru miroase a nou și a piele. Sorin dă drumul la radio, dar îl închide imediat.
Lăsăm în urmă Vama, în întuneric. Omul rău e pe fundul mării. Când ajungem pe autostradă, Miruna începe să plângă. Îi arăt omulețul și îl urmărim împreună, până adoarme.
