Povestire scrisă de Gabriela Anton, aleasă de Simona Antonescu la Creative Writing Sundays, pe 1 iulie 2018, la tema de aici.
— Din mila lui Dumnezeu noi, Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei, facem cunoscut că dăm această carte tătarului şi robului nostru, care a fugit de la noi în Ţara Leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor… copiilor lui…
— Să-mi fie cu iertare, Măria Ta, să însemn de mai multe ori „copiilor lui”?
— Însemnează doar o dată, Logofete Paladie, şi îndură-ne cu niscai vreme de chibzuială, că multe ţi-am răbdat şi noi şi poate ţi-om mai răbda!
— Iertare, Doamne! zise logofătul plecându-şi fruntea pe cartea pe care n-o gătase încă de scris, în timp ce Luca Stolnicul aruncă spre Paladie fulgere şi ocări din priviri.
Dumitruţ se puse să-şi netezească pe piept fâşia de blană de samur ce-i tivea anteriul micuţ, apoi îşi dădu seama că nu se cade în faţa voievodului. Îşi făcuse însă de lucru pentru că-i era greu să-l vadă pe logofăt cu capul plecat, măcar că Dumitruţ ştia prea bine ce-i răbdase Vodă logofătului. Că odată, când vătavul de copii fusese lovit de brâncă, Măria-Sa dăduse poruncă să se grijească Paladie de coconi, şi câteva zile Paladie le arătase numai lucruri frumoase, şi cât de cât îi învăţase un pic a ceti câteva slove, dar nu pe toţi coconii, că nu toţi vrură, numai pe cei care vrură îi învăţase. Le arătase manuscript care avea pe margine flori şi chipuri de animale, dar cel mai mult era pe margine chip de bour sau de vultur. Şi câte un vultur avea un singur cap, și apoi mai era şi alt vultur care avea două capete, cum nu s-a mai văzut. Lui Dumitruţ aşa de mult îi plăcuse, că ar fi stat tot pe lângă Paladie, să înveţe, numai că norocul cel prost al logofătului făcu să prindă de veste Luca Stolnicul, care s-a dus şi l-a pârât la voievod. Vodă i-a făcut lui Paladie dojană mare, că lăsase lucru scump şi domnesc pe mână de coconi fără minte. Însă văzând Vodă că nu se făcuse nicio stricăciune, până la urmă îl iertase pe Paladie şi îi zisese să nu mai facă altă dată.
— Ceteşte, logofete, ce s-a pus în carte, porunci Voievodul.
— Din mila lui Dumnezeu noi, Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei, facem cunoscut că dăm această carte tătarului şi robului nostru, care a fugit de la noi în Ţara Leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui.
— Şi copiilor lui, zise Vodă. Acuma înseamnă, Paladie: pentru ca el să vină de la sine înapoi iar de robie să fie iertat el însuşi şi copiii lui… şi copiii… lui…
— Copiii lui însemnează numai o dată, Logofete Paladie, spuse Luca Stolnicul. Vodă rămase pe gânduri, ca şi cum n-auzise ce zisese Stolnicul.
Dumitruţ avea mare frică de Luca Stolnicul. Cum era Vodă peste Moldova, aşa era Stolnicul peste bucătăriile de la cetate, iar pe vremea când maica lui Dumitruţ începuse să muncească la bucătării, copilul îl văzuse într-o zi pe Stolnic cum o lovise pe mâne-sa peste fuste, pe la spate, şi o întrebase dacă îl lasă să-i facă şi el cinstea de i-o făcuse Vodă. Dumitruţ ştia că Vodă le făcuse cinste mare când îl făcuse pe el copil de curte, că aşa zicea toată lumea, mare cinste v-a mai făcut Vodă de l-a luat pe Dumitruţ copil de curte! Numai că pesemne că atunci, în bucătărie, Stolnicul lovise fără milă şi pe maica o duruse rău de începuse să plângă aşa de tare. Şi dacă văzuse aşa, plânsese şi Dumitruţ. Că maica era bună, de-asta a plâns şi el. Ea nu era ca taica. Taica zicea mereu că-i e ruşine cu cinstea de le-a făcut-o Vodă şi dac-ar fi fost după vrerea lui Dumitruţ, copilul nici n-ar mai fi stat la curte, ca să fie taica mai cu bunăvoire faţă de el. Copilul simţi că îi vine să plângă la gândul că taica era mult mai bun cu fraţii lui decât cu el, deşi el era cel mai mic. Dar asta poate pentru că Dumitruţ era leit maica, era dalb şi cu ochii mari. Că de-asta îl şi luase Vodă copil de curte. Îl luase pentru frumuseţe. Şi de maica zicea lumea mereu că e frumoasă, că e dalbă-dalbă şi că are ochii mari. Dumitruţ mai era şi un copil care prindea uşor la minte, aşa îi zisese Logofătul Paladie, numai că pe taica îl supărase şi asta, nu-i plăcea că Dumitruţ deprinsese un pic din slove.
— Şi mai înseamnă, Paladie! zise Vodă. Ci Oană tătarul se va aşeza în ţara noastră, slobod şi în bunăvoie, aşa cum trăiesc toţi moldovenii după legea moldovenească. Iar la aceasta este mare mărturie însumi domnia mea, mai sus-scrisul Ştefan-voievod şi fiul domniei mele, Alexandru, şi egumenul chir Ioasaf de la mănăstirea noastră de la Putna, şi boierii noştri: a fost pan Stanciul pârcălab de Cetatea Albă şi fiul său, pan Mârza, şi pan Albul pârcălab de Neamţ şi pan Bodea spătar, şi pan Luca Stolnic.
— Şi Doamne, ce-a fi de nu s-o găsi tătarul? întrebă Luca Stolnicul după ce Vodă şi boierii cei de față semnaseră cartea.
— S-o găsi, zise Vodă. Trimitem solia cu cartea să fie cetită mai întâi în toate cetăţile noastre. Iar de-a ieşit Oană din Moldova, s-o ceti apoi cartea şi în Ţara Leşească.
— Şi de nu s-o-ntoarce?
— Tragem nădejde că s-o-ntoarce. Mai bine moldovean slobod decât tătar pribeag printre leşi. Şi mai înseamnă, Paladie, carte de s-a ceti doar aici la noi, în Cetatea Sucevii, fie de s-a-ntoarce au ba Oană cu ăi trei copii.
— Însemn, Măria Ta, răspunse Logofătul pregătind pana de scris.
— Din mila lui Dumnezeu noi, Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei, facem cunoscut în Cetatea Sucevii că Dumitruţ tătarul, copil de curte, şi maica sa, Chira tătăroaica, să se numească de azi de toată lumea Dumitruţ Moldoveanul şi Chira Moldoveanca. Iar la aceasta este mare mărturie însumi domnia mea, mai sus-scrisul Ştefan-voievod.
