ÎNGERII DE POD

Povestire scrisă de Delia Hügel, aleasă de Doina Ruști la Creative Writing Sundays, pe 26 septembrie 2021, la tema „povestire în registru simbolic”.

 

Tocmai trecusem de terasa de la „Nerv”, care în seara aceea era o gaură neagră, scufundată în întuneric și liniște, când i-am zărit. M-am crispat, iar pumnul stâng mi s-a încleștat în jurul corpurilor delicte. Erau două siluete fumurii sprijinite de parapet în locul în care un dud și un arțar canadian formau o boltă deasupra trotuarului, ultimii copaci de pe tot malul Mureșului care mai aveau frunze. Felinarul sub care stăteau delimita o găoace alburie, străvezie în penumbra opacă a parcurilor scufundate de o parte și alta a digului. În spatele lor, printr-un hățiș de crengi, se vedeau culorile schimbându-se pe primul pilon al podului, purpuriul trecea în roșu iar pe când mă apropiam, roșul trecea în verde. Păreau să poarte un fel de uniforme, pantaloni, jachete, șepci de o culoare incertă, poate de poliție locală, nu-mi dădeam seama. Mi-am aranjat mai bine masca pe față ca să nu le dau nici un motiv de reproș, dar corpurile delicte mă ardeau în palma stângă. M-am mirat în sinea mea ce caută pe mal atât de târziu, tocmai de întâi noiembrie. Practic, locul era pustiu, era Luminația și familiile se adunau în cimitirele în care, la ora aceea, lumânările aprinse licăreau pe mormintele împodobite cu tufănele și frunze de ferigă. Fusesem și eu mai devreme, dar am plecat chiar când se însera. Ca de obicei, încercasem să-l evoc pe tata ca pe un spirit ocrotitor, încercasem să îi pun în ochi un licăr de înțelegere, de simpatie pentru planurile mele, pentru dorințele mele bine ascunse, dar tot ce am reușit a fost să distilez o imagine a dezamăgirii. 

Am plecat din cimitir în grabă, am străbătut orașul și m-am refugiat pe mal ca să-mi găsesc consolarea. Dar pentru asta trebuia să ajung pe pod, trecând de cei doi în uniformă. Cu cât mă străduiam mai tare să îi ocolesc, să mă strecor prin umbra dudului, cu atât mai tare mă duceam către ei, atrasă ca Sindbad de muntele magnetic.

— Bună seara! mi-a spus cel mai scund, care, atunci am observat, era o femeie. 

Sunt prea politicoasă și prea timorată ca să mă fac că nu am auzit. 

— Bună seara!

El era destul de masiv, ea era mai scundă decât mine, cu un coculeț blond strâns la ceafă. Nu le vedeam decât ochii sclipind deasupra măștilor. 

— Și ce faceți pe mal la ora asta? mă întrebă ea, săgetându-mă cu privirea pe sub sprâncenele perfect arcuite. „Ca semiluna în luna Shaaban” îmi veni în minte.

— Vizitez niște prieteni.

De cum mi-au răzbit cuvintele prin mască, mi-am dat seama cât de nefiresc sună. De-a dreptul obraznic. Eram pe o promenadă pustie, lungă de câțiva kilometri, mărginită de parcuri, la jumătatea distanței dintre Tribunal și Palatul Cultural, cu Primăria undeva departe, la dreapta și ștrandul dezolant de gol la stânga, dincolo de Mureș,. 

— Pe-aici, prin zonă? molfăi el.

M-am pierdut cu totul. Și de cum m-am pierdut, am găsit în mine curajul disperării, curajul de a mă face de râs, de a mă expune ridicolului, de a le spune adevărul. 

— Mă duc să vizitez îngerii de pod.

Obrajii îmi tresăltau pe sub mască așteptând să văd pe fețele lor semnele binecunoscute, cutele mărunte ale frunții, micile riduri ale pielii fine contractate în jurul ochilor, schimbările minuscule ale axului privirii. Eram bună la asta, eram antrenată în detectarea dezinteresului, neîncrederii, desconsiderării, condescendenței. În schimb privirea le-a rămas atentă, serioasă, nici urmă de comentariul mut „Femeia asta vorbește nerozii”. Așa că am început să le spun, la început mai poticnit, apoi tot mai năvalnic, tot ce mintea mea avidă de sprijin și validare născocise. Le-am spus cum din momentul în care malurile au fost unite în vârful celor doi piloni ai podului, s-au instalat îngerii, cum numai eu știu de prezența lor acolo, cum stau uriași și nevăzuți și bârfesc neauziți lumea care trece pe mal, cum îi salut de fiecare dată când trec prin dreptul lor, „Bună dimineața, Proximal! Bună dimineața, Distal!”

— Stai așa, care-i care?

— Păi, cel dinspre oraș e Proximal, cel dinspre ștrand, Distal. Dar de multe ori le spun altfel, uneori Policarp și Damian, alteori Peleton și Dobridor, o dată le-am spus chiar Phobos și Deimos.

N-au părut impresionați de orgia onomastică, așa că m-am grăbit să le povestesc cum de când sunt acolo văd rațele zburând ca niște bombardiere, aud privighetorile din sălcii, văd pești sărind după musculițe, răsucindu-se în aer cu burțile sclipind ca niște hiragane argintii, ba chiar într-o seară am întâlnit în mijlocul podului o vulpe.

— Da, o știm, au spus aproape într-un glas.

— De văzut, i-ai văzut vreodată? Știi cum arată? întrebă el.

Am fost tentată să îi spun ceva cu ceața translucidă în lumina dimineții sau cu umbrele care li se lungesc în apa murdară a Mureșului dar erau prea buni ascultători pentru ca să le vând texte din astea.

— Îi văd cel mai bine când nu mă uit deloc. Și arată cum vor ei. Sau eu.

— Dar de ce au apărut acolo, ai vreo idee?

— Cred că sunt acolo în delegație, să observe frântura asta de lume atunci când nicio altă conștiință nu e prin preajmă, pentru ca podul să nu se prăbușească în Mureș, Mureșul să nu se retragă în maluri, malurile să nu se dizolve în noapte, iar noaptea să nu se risipească în neant, căci totul ar trebui reclădit de la zero de cum ar apărea prima minte trează.

Nu mă așteptasem la hohote de râs, însă măcar un zâmbet să le fi adunat riduri în colțul ochilor ar fi fost frumos, dar nu, ei mă ascultau în continuare serioși.

— Până una-alta, eu îi vizitez din când în când și le duc mici ofrande, napolitane, biscuiți sărați…

— Biscuiții sărați îmi plac mult, se trezi el vorbind.

— … măsline, flori, mărunțișuri.

— Și acum?

Am oftat, am ridicat ochii spre pilonul care din purpuriu se făcea roșu și am deschis încet pumnul stâng, în care aproape că strivisem corpurile delicte. S-au uitat cu interes la cei doi trandafiri întredeschiși, unul alb și unul roșu.

— I-am furat dintr-un rondou.

— Hai, du-te! a spus ea.

— Îmi place mai mult numele Damian decât Distal, l-am mai auzit în urma mea pe el, în timp ce mă grăbeam spre rampa luminată a podului.

L-am traversat în mare grabă, am așezat trandafirul alb la pilonul lui Damian și m-am întors. Din sens opus venea un individ care m-a iritat de cum l-am zărit. Nu avea nimic deosebit, era anost ca un șapte de treflă cu pantalonii lui verzui, jacheta neagră și figura de conțopist, dar mânca semințe și o făcea în cel mai enervant și dezgustător mod. Îl vedeam limpede cum aruncă câte o sămânță uriașă de floarea soarelui în gură, o sparge molfăind și apoi încearcă să scuipe cojile vărgate, bălos și neîndemânatic. N-avea nimic din agilitatea sămânțarilor profesioniști pe care îi întâlneai pe mal în mod obișnuit, cei care mestecau și scuipau la foc automat cojile mărunte și negre, lăsând dâre pe alei și covoare compacte pe sub bănci. Pe măsură ce mă apropiam de el indignarea mea creștea, simțeam că fierb privindu-l cum înaintează rigid și indiferent, proiectând cu greutate câte o coajă pe asfaltul podului, alta pe piepții jachetei negre. Era ceva ireal și diavolesc în greutatea cu care își contorsiona buzele dezghiocând semințele, în privirea fixă și goală cu care a trecut pe lângă mine. M-am oprit la pilonul lui Proximal și am lăsat trandafirul roșu după care, în loc să o iau spre casă, m-am întors spre locul în care vorbisem cu cei doi. Erau tot acolo. Aș fi vrut să îi rog să intervină, să îl amendeze pe mizerabil, dar curajul îmi pierise. Nici nu știam dacă sunt polițiști sau nu. Am mai schimbat câteva vorbe și, pe când mi-aș fi luat rămas bun, l-am văzut pe sămânțar venind spre noi.

Netulburat, scuipa la fel de neîndemânatic şi obstinat cojile albicioase. Îl priveam toți trei în liniște. Pe când a ajuns în dreptul nostru, o coajă îi atârna îmbăloşată de buza de jos în timp ce încerca să o proiecteze pe cealaltă, complet nepăsător. 

Cei doi și-au desprins fundurile de parapetul digului şi l-au încadrat în linişte. Cred că i-au dat un ghiont, nu ştiu sigur, nu am văzut cum l-au manevrat, ştiu doar că dintr-odată era întors cu 180 de grade, prins ferm de ambele braţe, părea să se zbată fără vlagă şi, fără un cuvânt. Ea mi-a zis, cumva peste umăr

— Mie îmi place mai mult Proximal, e sonor şi percutant. Dacă renunţi la “l”-ul final chiar sună a nume şi nu a adjectiv, după care şi-a întors către mine ceafa cu coculeţul blond.

Dintr-odată s-a făcut frig și au plecat toţi trei, scuipătorul între cei doi, păşind parcă pe aer şi trăgându-şi când un braţ când celălalt, mut ca un peşte. 

Mi-am făcut un mic calcul, m-am gândit că m-aș fi simțit stânjenită să merg alături de ei, cine ştie până unde, poate până în parcarea de lângă Palatul Cultural, probabil că acolo aveau maşina. I-am lăsat să se depărteze înainte să mă urnesc şi eu. Îi urmam de la distanţă, potrivindu-mi paşii în aşa fel încât să nu-i ajung din urmă când, cu totul neaşteptat, au cotit-o la stânga, luând-o peste pod.  

În timp ce mă îndreptam către Palatul Cultural, o bufniţă a trecut pe deasupra mea. Am văzut doar licărirea albă de sub aripa întinsă, pierzându-se în întunericul de pe lângă Clubul de canotaj fără ca un zgomot să îi însoţească zborul, atât de silenţios încât a absorbit toate sunetele din jur, o amprentă sonoră cu semnul minus. În mintea mea, care încă învârtea ca într-un carusel luminile, vorbele, un uşor sentiment de vinovăţie, frământările care mă chinuie după orice socializare, s-a făcut linişte deplină şi m-am bucurat pentru o clipă de întunericul prietenos, de pustietatea reconfortantă. Atunci am auzit un pleoscăit enorm dinspre Mureş, mi-am întors ochii către şiragul de lumini de sub pod a căror reflexie în apă tremura în unde prelungi, şi m-am oprit o clipă în penumbra Monumentului Stihiilor ca să contemplu imaginea care s-a născut în mintea mea, cea a unui peşte uriaş, un somn cu gura mută, larg căscată, înconjurată de buze groase, cu spinarea verde-negricioasă răsucită în aer, căzând în adâncul rece şi tulbure al Mureşului însoțit de o cascadă de coji de semințe. 

Am coborât scările spre aleea din dosul statuilor cu ochii spre semafoarele care se schimbau din roşu în verde, departe, în centru, şi m-am amintit că am trecut pe lângă pod fără să-i salut. Aşa că am murmurat în mască

— Noapte bună, Proxima! Noapte bună, Damian!