Povestire scrisă de Ioana Serota, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul online de scriere creativă, în aprilie 2020.
Era o zi însorită și caldă, natura își văzuse de ale ei în voie și totul era verde, mai ales bălăriile care crescuseră nestăvilite pe la marginea drumurilor și pe sub garduri.
Mariana terminase de dat cu mătura pe jos și pe sus, pe la colțuri, după plase de păianjeni, ștersese mesele și tejgheaua, numărase paharele aliniate lângă chiuvetă. Acum stătea în mijlocul încăperii, cu mâinile în șoldurile rotunde, uitându-se de jur împrejur dacă nu i-a scăpat ceva. Răsuflă scurt și apăsat, întoarse semnul cu „Deschis” către geamul de la ușă și o împinse, făcând să sune clopoțelul de deasupra. Nu mai auzise clinchetul acela de luni de zile. Nici ea nu mai zâmbise de vreo trei.
— Mariano, da’ scoate și tu o masă și două scaune afară, că ni s-a acrit de stat înăuntru.
— Mă, Dorele, de când n-ați mai fost pe aici ați uitat bunele maniere.
— Te rugăm, sărut’mănușițele. Uite, le cărăm noi. Și dacă ne aduci câte o țuică și o bere, ești un înger.
— Aduc, da’ bani să le plătiți aveți?
— Este, Mariano, că dacă n-ai fost tu să ni-i mănânci…
— Taci, bă! Poate-ți iei berea-n meclă, mormăi Vili.
Vili abia se trezise și vocea îi era dogită de nevorbit, că țigări abia dacă mai fumase de când cu criza.
— Ei, na! Lasă că e și ea la fel de bucuroasă că suntem aicea, spuse Dorel savurând pe sub sprâncene imaginea șoldurilor Marianei.
Dorel nu doar că nu era mult mai în vârstă decât ea, așa cum ar fi crezut cineva la prima vedere, dar era chiar cu doi ani mai tânăr. El știa asta, așa încât a privit-o mereu pe Mariana ca pe o potențială victimă a farmecului său, așa măritată și cu doi copii cum era.
— Poftim! Berea e de la mine, fac cinste că am redeschis La Clopoțel. Să fiți sănătoși!
— Ptiuuu, Mariano! Să fie primit! Și de-acu chiar suntem clienții tăi fideli.
— De parcă mai știați și alt drum decât de acasă pân-aci.
— Sunt alte vremuri de acuma. Multe crâșme s-au închis de tot, și altele care deschid din nou se laudă care mai de care ba cu păcănele noi, ba cu prețuri mici. Dar noi nuu, aici venim. (Mariana nu îl mai asculta și plecase de la ei de la masă, așa că Dorel profită de noul venit ca să schimbe subiectul) Ia uite-l și pe Televizor, ce faci Silică? Da’ de ce porți, bă, încă mască? Tocmai tu n-ai auzit că nu mai trebe?
— Te fute pe tine grija… bodogăni bărbatul înalt și solid, fără ca măcar să se uite la Dorel. Mariana, îmi faci te rog o cafeluță? D’-aia la ibric.
Dorel, uitându-se nedumerit în urma lui Silică ce intra în bar, se întoarse către Vili, care legăna licoarea în pahar.
— De ce poartă, mă, ăsta mască încă?
— Da’ io știu, i-or fi rămas pe stoc și să nu expire, la cât e de zgârcit… pufni Vili atent totuși să nu-l audă Silică. Dă-l în mă-sa, că ăsta oricum moștenește pământul. Hai noroc, Dorele! Bine te-am găsit!
Cei doi dădură băutura transparentă pe gât, fiecare întorcându-și capul peste umăr cu o grimasă de satisfacție. Apoi stinseră cu câteva gâturi de bere.
— Hai, mă Sile, cu noi la masă, ce stai singur, nu te-ai săturat? Hai să ne mai spui ce-i nou prin sat.
Deși avuseseră câteva răfuieli violente pe vremea când Silică bea și el, Dorel se găsea într-o stare de spirit neobișnuit de generoasă.
După ce se jurase la popă că nu mai bea, Silică lua toate barurile la rând, unde stătea preț de două-trei cafele. Așa ajunsese cel mai informat și informator din sat, de-l poreclise toată lumea Televizor. Pe când încă mai bea, deși se înmuia repede, avea pumnul greu, așa greu, încât, și după zece ani, Dorel mai simțea durerea din coaste când se schimba vremea. Dar era binedispus acuma, așa că îl invită la masa lor cu sinceritate, nu în batjocură, ca înainte. Sile își luă a doua cafea și un scaun și se puse la masă cu cei doi amici.
— Ia spune, ce mai e nou prin sat. Câți am mai rămas?
— Lasă recensământul, Dorele, i-o tăie scurt Vili, că m-am săturat! Ce mai contează? Au fost mai mulți morți ca de obicei, bani rapizi la popă pe înmormântări fără colivă. Da’ uită-ne încă aicea. De ce mai porți mască, mă Silică, nu ți-e silă de ea? Că mie mi se face rău numai când o văd pe fața ta.
— N-am nimica, Vili, am căzut alaltăieri de-am dat cu botu’ de gard și-am rămas fără un dinte în față. Măcar de-aș fi fost băut. Și ce să fac? N-am bani de dentist acuma și mi-e și rușine să ies în sat așa.
Ridicându-și masca de pe gură, Silică dădu peste cap cafeaua, acoperindu-și repede gura înapoi. Legase atâtea cuvinte, că ceilalți doi bărbați rămaseră muți, cu ochii ațintiți spre el. Vili chiar își ridică ochii albaștri din pământ – albastru limpede din ochi roșii de mahmur. Dorel întinse mâna să se țină de pahar, dar acesta era gol de mult.
— Mariano, mai adă trei sute încoa’! porunci Dorel.
— Eu nu, mie să nu-mi ceri, șopti speriat Silică.
— Cât mai ești jurat, Silică? Nu se șterge la vremuri grele? Mariano!
— Știu, știu, nu-i aduc eu de băut lui Silică, nici dacă-mi cere. V-am adus două sute, că voi n-aveți niciun Dumnezeu, și încă o cafea ție, Dănuțe, cu puțin zahăr.
— Ei, ce să-ți spun? De parcă tu nu tot între sticle trăiești, Mariano, sări ca ars Dorel.
— Taci, boule! Te mănâncă țeasta? se răsti Vili la prietenul lui și acesta își adună resemnat umerii osoși în jurul paharului din față. Hai noroc! Sănătate și ție, Sile!
Același gest scurt cu paharul la gură, urmat de aceleași grimase. Silică își mirosea cafeaua prin mască, făcând un efort evident să nu se uite la cei doi și începu să umple tăcerea:
— Primărița a zis că am avut numai vreo sută de cazuri și doișpe morți, ceea ce e bine pentru zona noastră. Și cică vrea să facă un festival, cu zilele satului, să sărbătorim că nu mai trebe să facem distanță. Anul ăsta îl facem pe imaș, lângă râu. O să fie târg de produse locale, să promovăm satul, așa a zis.
— ‘la mea, iar ne scoate la cosit, concluzionă Vili după o pauză în care rumegă noile informații. Ia uite-o și pe mă-ta, Silică.
Baba Lucreția, femeie înaltă și uscată, îmbrăcată în rochie cu imprimeu leopard, cu batic asortat, model tigru, venise pe uliță până în fața terasei improvizate. Se făcu că nici nu-l vede pe fii-său și o strigă pe barmaniță. Mariana, care fusese colegă de clasă în gimnaziu cu Silică, veni repede, aproape îngrijorată să o vadă pe mă-sa acolo.
— Ce-i, tanti Lucreție?
— Fa, tu să nu-i dai de băut lu’ prostanu de fii-meu, că eu îs prea bătrână să-l mai culeg din șanțuri. Treaba ta ce faci aicea, da’ nu mi-l nenoroci iară.
— Nu-i dau, tanti Lucreție, da’ nici nu vrea, să știți, numai la cafea a venit.
— La cafea pe dracu’, Doamne iartă-ma! Dacă era de cafea, îl dezlega Părintele, da’ cum îi citește de atâta timp pentru însurătoare, cum să nu umble după fuste? Tu să nu-i dai de băut, m-auzi? Că acuma, de când ești vădană, o să-și tot cate treabă p-aci.
Gâtul Marianei începu a se păta stacojiu și vocea ei, mai înainte respectuoasă ca a unei fetișcane, răsuna acum de aproape zdrăngăniră și paharele din fața ei.
— Auzi, știi ce, tanti, mie bărbat nu-mi mai trebe, mi-a ajuns al meu, Dumnezeu să-l ierte, pentru încă trei vieți. Vreau să-mi văd de treaba mea și să-mi cresc copiii. Și matale să-ți fie rușine că vii și mă iei așa, sub acoperișul meu!
Cei trei bărbați urmăreau scena cu interes și în ochii lor căscați se citea uimire, dezamăgire sau teamă. Silică, paralizat de rușine, se ridică într-un târziu de la masă, răsturnând scaunul și mugind înfundat de după mască:
— Mămică! Hai! și ieși pe uliță cu pași lungi, urmat, în tăcere, de bătrână.
— Tolomacu’… să vezi ca și-o și ia pe cocoaș’ acasă, pufni Dorel. Crecă mă-sa i-o scos dintele, nu gardu’. Marian’, mai adă-ne-o tură! Hai, dă-o-n mă-sa de babă, are ce-are cu tine că ești tânără și liberă… și frică să nu i-l iei pe Silică de sub ogheal.
Mariana le aduse încă un rând de tărie și strânse tăcută de pe masă, fără să se uite la ei. Îi era ciudă și aștepta să ajungă în spatele barului ca să poată da drumul lacrimilor care o usturau.
Vili luă primul paharul și îl dădu peste cap fără să schițeze vreun gest – ăsta fusese de nevoie, nu de plăcere. Dorel l-ar fi legănat puțin înainte, dar cum nu voia să rămână în urmă, îl bău și el, dar împotmolit, din două guri. Partenerul îi era prins cu gândurile lui, azi n-avea chef de vorbă. Dorel fixa, clipind mai des din ochiul drept, găinile din față, care scormoneau în colbul uliței. Găini grase și proaste care nu știau de coronavirusul ce răscolise toată lumea, până și pe-a lor.
— Mariană, tare mi-i poftă de-o zamă de găină. ‘la mea, dacă-mi faci o zamă-n ne-sară, să mor io dacă nu te iau de nevastă și-ai scăpat de gura lumii.
Un singur Cucurigu! apucă să mai audă Dorel, înainte să primească pumnul lui Vili peste bot. Vili făcuse zece ani în subteran înainte să se mute înapoi în casa părintească, iar pâinea încă îi mai mirosea uneori a motorină din mină. Mâinile mari de bucovinean, flămânde de muncă, își purtau cu nostalgie bătăturile. Își scoase țigările pe care le ținuse ascunse de milogul de Dorel și trase una din câteva fumuri lungi, înainte să-și termine cocoșul cântarea.
Se ridică, sprijinindu-se de masă și intră în bar cu pași târșâiți. Mariana se apucase din nou să măture pe jos, ca să n-o cuprindă gândurile. Vili se opri în fața ei, îi întinse o bancnotă și spuse:
— Mariană, îmi pare rău, să știi. A mea a fost vina când ți-au dat ăia amendă. După ce-am ieșit pozitiv la test, m-au pus să le spun pe unde am fost și cu cine m-am întâlnit în ultimele zile. Eu am zis că la tine… dar am mințit, că mi-era frică să nu-l închidă pe-al lui Șova, că ăla încă ne mai dădea prin spate câte un pahar, de stăteam la rând ca la cantină. Iartă-mă că ți-am făcut viața și mai grea. Și îmi pare rău de Nelu al tău, era băiat bun.
— Știam, Vili, că mi-au spus atunci de unde au primit declarație. Oricum mai deschideam și eu prin spate. Au fost vremuri grele pentru toți, și nu cu prea multe motive de mândrie, că așa e omul. A trecut. De-acuma, atâția câți am rămas, să fim sănătoși, și mai puțin haini unii cu alții. Stai să-ți dau rest.
— Lasă așa. Mă duc. Asta am vrut. Sărut’mâna.
Vili își târâia pașii grei spre hudița pe care locuia. Dorel trecuse din leșin în somn cu falca lipită pe masă. Mariana stătea în prag acum, cu banii într-o mână și cu mătura în cealaltă.
— Nici bețivii nu mai sunt ce-au fost, își spuse cu voce tare femeia.
După un timp, trase ușa să nu intre căldura. Clopoțelul răsună vesel din nou peste ulița pustie.
