Povestire scrisă de Silvia Pătrașcu, aleasă de Filip Florian la Creative Writing Sundays, pe 26 februarie 2017.
Iar e miercuri seară, iar e-n gară și iar se duce la București. De data asta, cu obiectivul clar să le explice că ei nu mai au niciun drept să-și dea cu părerea privind viața ei. După o zi în care toți au agasat-o cu întrebări legate de ce are de gând să facă sau cu reproșuri că aruncă pe apa sâmbetei atîția ani de chin ca să se ascundă într-un sat uitat de lume, cele 9 ore de somn chinuit și legănat îi păreau raiul pe pământ. A inspirat adânc, a intrat în compartiment și a lăsat cartea și pachetul de țigări pe măsuța de lemn. S-a tolănit cu nepăsare pe toate cele patru scaune, dornică să audă orice altceva în afară de gândurile ei.
„Da, și m-au prins în Grigorescu când mi le pasa John. M-au luat una-două. Era și taică-miu printre ei. S-a uitat la mine și a scuipat în stânga. Mi-a zis doar atât: consum, nu trafic. Până la proces nici măcar n-a trecut să mă vadă.”
A simțit cum în ea totul se strânge de teamă și a închis ochii înainte ca cei doi să intre în compartiment.
„Io am scăpat ușor. Cunoștea unchiu-meu pe cineva la judecătorie și știi tu povestea aia că-s băiat bun, că e grea facultatea, că-s un pic nebun, așa că mi-au dat cu suspendare.”
„Bulan, nu glumă! Pe mine m-au băgat. Nu mult, vreo 6 luni. Suficient cât să moară mama de rușine și bătrânu’ să nu-mi mai vorbească niciodată. Da’ acuma am scăpat. Și-am zis că mă las. Măcar până termin faculta și pot să plec pe vas. Veci pururi n-o să mă mai vadă, să se mai plângă ce ratat au crescut!”
Bine că era becul stricat și nu se vedea cum tremura toată sub haina groasă. Nu credea că mai poate adormi, dar tot ce a mai auzit după a fost:
„Eh, vezi tu ce faci. Da… fii atent, dacă mai vrei să te bagi, sună-mă! Acuma sunt cu băieții din Mărăști. Merge bine. Cobor aici, m-așteaptă bunică-mea. Săraca, ea încă mă mai crede mic și cuminte!”
Ștefan a rămas dând nervos din picior. De când nu mai fuma, de fiecare dată când era singur simțea că înnebunește. A ochit forma pachetului de țigări și se uita când la ea, când la el. S-o trezească, să n-o trezească? Se tot apropia de ea… ori să o studieze mai bine, ori să prindă curaj să ia o țigară.
Când a ieșit, nu l-a așteptat nimeni. Până la stația de autobuz erau 500 de metri. I-a luat mai bine de jumătate de oră să ajungă. Mai târșâia geanta grea după el, mai trăgea un fum. A terminat pachetul și asta a fost. Și-a promis că nu o să mai fumeze niciodată. Iar acum, piticotul ăsta de fată, care doarme cu nepăsare lângă el, își lasă țigările la îndemâna oricui!
S-a dus din ce în ce mai aproape, decis să îi fure o țigară. S-a mai uitat încă o dată la chipul cu trăsături în miniatură, iar ea a deschis brusc ochii, l-a țintuit cu privirea și cu un glas nefiresc de ascuțit a țipat la el: „Ale mele! Nu!”
Nedumerit, s-a retras rapid în colțul opus al compartimentului și a continuat să se holbeze la ea cum cu gesturi hotărâte a deschis geamul, a desfăcut pachetul și-a început să fumeze neîndemânatic o țigară, bolborosindu-și povestea, apoi plângând și întrebând încontinuu „De ce eu? De ce eu?”. După gara din Brașov, Ștefan i-a smuls țigara din mână, a aruncat-o pe geam și a luat-o în brațe. Până la București, niciunul nu a mai spus nimic. Nu s-au privit, nu s-au întrebat, doar s-au respirat.
