Povestire scrisă de Iulia Biró, aleasă de Cosmin Perța la Creative Writing Sundays, pe 11 februarie 2024, la tema: „o povestire pentru categoria de vârstă 6-10 ani”.
Stăm amândouă ghemuite sub pilota mea pufoasă, ca în fiecare seară după ce mama îmi stinge lumina. E beznă și sub pătură, și în cameră, și afară. Vrei să știi ceva? Dar promiți să nu spui nimănui? Îmi este frică de întuneric. Mama și tata mi-au tot zis că n-am de ce să mă tem și atunci lor nu le mai spun nimic. Mama chiar se mândrește: „A crescut Lizi, nu mai are nevoie nici de lumina de veghe”. Ba mi-ar plăcea foarte mult una, dar îmi este rușine să cer. Probabil că sunt singura fată de opt ani din școală, ba din țară, ba poate chiar din lume, care se teme de întuneric, ca bebelușii plângăcioși.
— Azi eu, Lizi, azi eu! se miorlăie Lola.
Lola e o pacoste. Pentru că e mică și pufoasă, crede că poate să ceară mereu să fie ea prima peste tot.
Mama mi-a zis că „pacoste” nu-i ceva frumos de zis despre cineva, decât dacă o spui ca un alint, cu drag și zâmbind. Exact așa cum am spus eu acum, în gând. O și pup pe creștet pe Lola, să știe c-o iubesc, că ea îmi aude gândurile. Ceilalți nu ne aud de obicei gândurile, așa că e bine să le zicem cu voce tare ce vrem: te iubesc, sau nu-mi place când te răstești la mine, sau iartă-mă, dacă facem boacăne.
— Azi e rândul meu, Lola. Eu spun parola și intru prima. Ultimele două dăți ai fost tu.
— Dar nu l-am văzuuut!
— Lasă că îl vezi data viitoare.
Îmi pare rău că s-a bosumflat, dar chiar e rândul meu.
— Saaau…
— Sau ce? sare Lola, curioasă.
— Sau mă lași să te iau în brațe, intrăm amândouă odată și poate îl vedem.
De când am crescut, Lolei nu îi mai place să o iau în brațe. I se pare că toată lumea vede că ea a rămas mică.
Se pare că, totuși, de data asta vrea. Așa că sare la mine în brațe și avem grijă să stea cu fața spre Ușă, să vadă tot când intrăm.
Când eram mai mică, tata mi-a pictat o ușă pe peretele de care e lipit patul. Da, o ușă – vopsită roz, cu clanță gri. Tocul ușii este tot gri și pe el se cațără trandafiri roz, pictați și ei. Tata mi-a zis că, dacă mi-e frică seara, să îmi imaginez că nu merg la culcare, ci că intru pe ușa aia, într-o poveste în care poate exista orice vreau, trebuie doar să mă gândesc și apare acolo.
Nu a mers așa, simplu, să mă gândesc și, bum, puf, să ajung acolo, nuuu! A trebuit să tot încerc: imaginat cu ochii deschiși, imaginat cu ochii închiși – nimic. Am vorbit cu ușa și eu, și Lola: am rugat-o, i-am poruncit (chiar și Sesam, deschide-te i-am zis), i-am cântat – nimic! Până când, într-o seară, tot încercând, am găsit o parolă, zic eu, o vrajă, zice Lola, și Ușa ne-a lăsat să trecem. Și gata, serile în-gro-zi-toa-re de stat sub pătură s-au terminat atunci. A fost cea mai frumoasă întâmplare din viața mea! Ba nu, cea mai frumoasă întâmplare a fost prima dată când am intrat pe Ușă și l-am văzut.
— Lola, ești pregătită? Ochii mari și atenție!
Totul e bine,
Haide cu mine,
Bum, paf, puf, cioc, cioc,
Deschide pe loc!
Clic, face ușa, când se deschide.
— Aaaa! zice Lola.
— Oooo! spun și eu, apoi îi șoptesc Lolei: acum îl vedem amândouă.
— E minunat! strigă Lola și-mi sare din brațe direct pe pajiștea verde cu păpădii și albăstrele pe care am ajuns azi.
Unicornul întoarce capul spre noi și ne privește cu ochii lui mari și negri. Scutură capul de parcă ne-ar saluta. Mișcarea îi vălurește coama ca un curcubeu transparent. Tot corpul îi este străveziu și albăstrui, cum se vede aerul când stai culcat într-o poieniță și te uiți la cer (eu și mama facem asta de câte ori ajungem la munte, chiar și pe zăpadă). Nechează, se uită în față și o rupe la fugă într-acolo. Sare peste pârâul din stânga pajiștii și dispare în pădurea de dincolo de pârâu. Noi ne uităm după el, cu gura căscată. Nu știu dacă ai văzut vreodată un ponei roz de pluș cu gura căscată de mirare, dar îți spun eu că se poate, că o văd chiar acum pe Lola. Ah, asta am uitat să îți zic: Lola e un ponei de pluș. Roz, cea mai frumoasă culoare. Și mov e frumos, dar nu chiar ca rozul.
Unicornul este singurul pe care nu îl pot aduce aici când vreau eu, iar după ce pleacă din poveste, nu îl mai vedem decât altă dată când venim, dar nu știm când.
Mai rămânem aici și ne jucăm. Ne dăm în balansoarul-băncuță din dreapta pajiștii. Îmi place să mă dau în leagăne de lemn, îmi place cum se simt când țin mâinile pe ele și cum scârțâie. Chem în poveste un cățel negru și un iepure alb și ne alergăm toți pe pajiște. Chiuim și țopăim, e ca o zi de vacanță de vară. Cel mai tare ne distrează când alergăm cu limba scoasă, cum face cățelul. Parcă așa gustăm aerul, mmm, nu știam că e așa de bun! Când ne oprim, Lola vede că iepurele ronțăie din pajiște și mușcă și ea o gură mare de iarbă. Iarba strivită miroase a coajă de pepene verde, îmi place.
Am cam obosit și ne punem pe jos, întinse și cu ochii închiși. Pielea ni se încălzește de la soarele de deasupra, dar iarba e răcoroasă, sub noi. E tare bine.
— Azi, Unicornul a fost mai puțin sperios. O să-i spun Uni, de azi înainte. Cred că ne împrietenim, îi zic Lolei.
La fel ca dățile trecute, mă trezesc acasă, în patul meu, și e dimineață. Lola e lângă mine. Sar din pat și merg direct la biroul meu alb, vreau să-l desenez pe Uni pe pajiște. Abia așteptăm următoarea seară în care îl vedem.
