Povestire scrisă de Irina Lupu, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire cu cât mai mult dialog, cu titlul Vocea mea”, pe 27 octombrie 2019.
Aveam în traista de paie o carte, loțiunea de plajă, două prosoape, lenjerie curată și un cearșaf alb. O purtam pe umărul stâng, în mâna dreaptă țineam umbrela. Maia mergea în fața mea. Eram doar noi două, pentru prima dată, la mare, și nu știam ce crede ea despre asta. Pe drum îi pusesem povești și nu vorbiserăm prea mult.
Pe plajă am dezbrăcat-o mai întâi pe ea, am dat-o cu cremă, apoi mi-am dat jos rochia albă, am împachetat-o și am băgat-o în traistă. Maia a rămas lângă mine cât mi-am întins loțiunea pe piele. Încerca să mă imite, își atingea genunchii cu mișcări circulare, apoi mâinile, pe rând, sus-jos-sus, fredonând un cântec.
— Ce cânți?
— Hm? a făcut ea, fără să-și ia ochii de la pielea ei.
— Ce cântecel cântai?
— Nu cântam, mă dădeam cu cremă. Vrei să mergem în apă?
Am mers cu ea până la mal, am intrat în apă, ea cu totul, eu doar până la genunchi. Am umplut o găletușă și ne-am întors. M-am așezat. În jur erau multe familii cu copii, deși era deja târziu de stat la plajă. Dar noi veniserăm doar pentru o zi, așa că aveam de gând să profităm. Aproape, în stânga, era o familie cu doi copii de șase sau șapte ani, băiat și fată, păreau gemeni. Părinții le puseseră pălării pe cap, ea roz, el verde. O vedeam pe Maia că se apropia de ei, cu fiecare găletușă de apă pe care o căra și o vărsa pe nisip, dar știam că aștepta să fie băgată în seamă. O intimidau copiii care se știau deja între ei, dar, ceva mai departe, o mamă și fetița ei aduceau împreună apă din mare în vase de plastic colorate, pe care o vărsau într-o piscină gonflabilă. Probabil cu ea s-ar fi putut împrieteni. Undeva în dreapta, sub un umbrar, era o familie cu un băiat de patru sau cinci ani și o bunică de care copilul stătea lipit tot timpul și pe care ea îl îmbrățișa și îl pupa cu fiecare ocazie. Lângă ei era un cuplu de hipioți cu un băiat de cel mult șase ani și un câine.
M-am întins sub umbrelă, cu ochii închiși. O auzeam în continuare pe Maia când pleca și se întorcea cu găletușa cu apă și o vărsa pe nisip. Mă gândeam la celelalte fete din grupul meu care divorțaseră sau la care mă așteptam să o facă, la divorțul meu, la ziua liberă pe care mi-o luasem în mijlocul săptămânii și pe care trebuia să o recuperez într-o sâmbătă când Radu o putea lua pe Maia.
— Miruna, vino repede să vezi ceva, am auzit-o strigând, după un timp, pe Maia. Am deschis ochii ferindu-mă de soare cu palma și m-am uitat spre ea. Se juca cu gemenii.
— Nu, nu-i arăta încă. Voi două veneați și nu știați ce magie făceam noi aici. Tu cu Alexia, a spus băiețelul, dându-le indicații surorii lui și celeilalte fetițe. Și când noi vă arătam, voi erați speriate și voiați să fugiți și noi nu vă lăsam, da?
— Hei, dar eu vreau să le lăsăm, a spus Mara. Ele veneau și noi le arătam ce aveam aici și ele se minunau.
— Ba nu ne minunam, a spus Alexia. Voi nu știați ce era ce ați descoperit și noi vă învățam ce era, și eram tot de partea voastră.
— Da, veneam noi și vă arătam, că noi suntem mai mari, a spus Miruna.
— Nu sunteți mai mari, eu sunt cel mai mare.
— Nu ești.
Erau adunați în jurul unei gropi făcute în nisip. Mi-am pus din nou capul pe cearșaf și, cu ochii închiși, am tras rochia din traistă și mi-am acoperit fața. Mi-au zburat gândurile la aceleași lucruri. La divorț. La vizitat apartamente duminică și în fiecare seară din săptămâna următoare. Nu auzeam decât vag ce spuneau copiii, câteva frânturi. I-am auzit imitându-i pe adulți, dar nu m-am ridicat să-i văd, mi-am închipuit că se împrieteniseră, vocile lor ajungeau până la mine în valuri, în fuga lor de la un cearșaf la altul.
— Ai grijă, pune-ți pălăria asta.
— Eu o să mă mai dau cu puțină cremă, am recunoscut-o pe Maia, pe un ton serios. Am auzit-o apoi umblând prin traistă după cremă.
— Ți-ai făcut prieteni? am întrebat-o și m-am întors pe burtă.
— Da, câțiva. Trebuie să ne mai dăm cu cremă, soarele începe să ardă tare.
Mi-am acoperit din nou capul cu rochia. Am tresărit când i-am simțit mâinile mici pe umerii mei. Mi-a întins crema, spunând că o să mă ard, a băgat-o înapoi și a fugit la joacă.
Cu toate că stătusem sub umbrelă și îmi ținusem fața acoperită, când m-am ridicat, lumina m-a orbit. Ațipisem și simțeam că amețesc. Voiam să fac o baie, să strâng și să ne întorcem la mașină. Mi-am prins părul și am pornit spre apă, cu ochii aproape închiși. Am văzut-o pe Maia vorbind cu Miruna și pornind în fugă, în spatele celorlalți, spre băiețelul care se desprinsese de bunică și se juca acum cu ei. I-am făcut cu mâna și am întrebat-o dacă vrea să intre cu mine în apă.
— Vin imediat, dar trebuie să-l prindem pe Tudor. Să nu te duci prea departe în apă.
— Maia, tu te făceai că ai căzut ca să creadă Tudor că a scăpat și când venea la tine eu și Vlad îl prindeam, a spus Miruna.
— Ba nu, eu și Sașa îl prindeam, că voi fetele nu erați așa curajoase, a spus fratele ei.
— Mă prindeați, dar Sașa era, de fapt, de partea mea.
— Da, eu eram de partea lui și o răpeam amândoi pe Maia, a spus și au început să alerge din nou, după noile reguli ale jocului.
Tudor era băiatul cu bunica, Sașa era copilul hipioților. Când m-am uitat spre ei mi-au zâmbit, iar mama a ridicat din umeri și sprâncene. Eu nu le-am zâmbit, m-am prefăcut că nu îi observ. Nu voiam să fiu nevoită să fac conversație cu părinții copiilor. Radu ar fi aflat deja de unde sunt vecinii noștri de pe plajă, cu ce se ocupă și ce le place să facă. Eu nu voiam să aflu. M-am întors cu spatele la plajă, am înotat puțin și m-am scufundat de câteva ori. Pluteam aproape de mal când am auzit câinele lătrând și am fost din nou atentă la cei de pe plajă. Unul dintre băieți a spus:
— Ce ne facem acum?
— Ar trebui să îi mutăm pe toți la umbră, a strigat una dintre fetițe.
Am privit către gemeni. Părinții lor stăteau în fund pe pătura în dungi, spate în spate, mâncau câte un măr. Pălăria roz a Mirunei era acum pe capul mamei, iar tatăl avea pălăria verde. Am privit apoi spre familia cu bunica, pe care Tudor o mângâia acum pe creștet, iar ea îi arăta palma. Se zgâriase într-o bucată de cochilie când a încercat să se ridice.
— Haide, drăgălina mea, că trece, i-a spus. Pup eu acum și trece, da?
Alexia se ghemuise lângă mama ei și o mângâia pe spate. Ea stătea pe cearșaf cu genunchii la piept, plânsese și ținea în mâini o lopată galbenă de plastic cu care lovea ritmic nisipul. Sașa împacheta nervos lucrurile împrăștiate pe pătură și le striga părinților să se potolească. Se certau din cauza unei jucării. Îi despărți, iar mama alergă spre părinții gemenilor și ascunse jucăria sub pătura lor. Tatăl arunca cu nisip în toți trei.
— Gata, acum eu eram un vrăjitor și reușeam să vă hipnotizez și să vă iau jucăria, a spus el.
— Nu e adevărat, nu erai vrăjitor, doar ne păcăleai că erai vrăjitor.
Bunica veni lângă mama Alexiei, care își ștergea lacrimile și nasul cu tot antebrațul, și începură să sape o groapă în nisip. Veniră imediat și ceilalți și continuară indicațiile.
— Acum eu veneam și mă făceam că stric castelul.
— Ba nu, nu îl stricai, strigau femeile.
— Nu, nu îl stricam, doar mă făceam că îl stric.
Câinele trecu lătrând peste castel, iar ei se apucară cu mâinile de cap, râseră zgomotos și alergară să le povestească întâmplarea copiilor.
Nu am observat că lângă mine venise Maia.
— Mama, te-am rugat să nu te duci așa departe în apă, a spus ea, pe tonul cu care aș fi certat-o eu. De ce nu vrei să stai cu ceilalți?
