Povestire scrisă de Ioana Serota, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul online de scriere creativă.
Miruna își dă jos rucsacul roșu de munte, se așază pe bancă, își scoate din traistă cartea abia începută (Cioran – „Despre neajunsul de a te fi născut”), o pune alături cu fața în sus și se uită la ceas – 8:40. Face, pe îndelete, inventarul pachetului de drum din sacoșa de market: apă plată, șervețele uscate, șervețele umede, sticksuri, gumă de mestecat mentolată și două pungi de plastic („Doamne, sper să nu mi se facă rău în mașină”). Le îndeasă apoi pe toate în traista mare, brodată, cu motive populare. Se uită în jur și apoi dă să-și aprindă o țigară, dar se răzgândește; mai bine nu. Își verifică telefonul. Mesaj de la mama: „Ați pornit? E totul bine?”. Miruna răspunde: „Acum ieșim din gară. Totul OK, sunt singură în compartiment.” Închide telefonul și se uită pe sub sprâncene în jur, vrând să se asigure că nu o recunoaște nimeni. E 9 fără 10, își trage gluga hanoracului pe cap, își ridică genunchii la piept și începe să citească.
La 9 și 5 parchează în fața părculețului Golf-ul albastru așteptat. Este proaspăt spălat, cu numărul 91 HHA. Miruna verifică pe telefon informațiile mașinii, își strânge cartea cu afecțiune, ia rucsacul în spate și pornește. Șoferul îi face semn să vină să stea pe scaunul din față; Miruna ezită, plănuia să stea în spate, dar stomacului i-ar fi mai bine în față… Se duce la portbagaj să lase rucsacul, se mai uită o dată în jur, trage adânc aer în piept, apoi se așază în față.
— Bună! Scuze că am întârziat, m-am pornit super greu de dimineață. Eu sunt Paul.
— Bună ziua! Nu-i nimic, nici nu mi-am dat seama că ați întârziat. Miruna, îmi pare bine.
— Vai, nu mă domni, te rog eu! Câți ani ai?
— OK, Paul. 18 ani am… tu?
— Eh, cu 10 ani în plus. Pare mult, dar ai să vezi tu că trec repede și nu schimbă mare lucru.
Paul pare de treabă, genul care sigur avea față de tocilar solitar în liceu. Miruna ar fi fost mai liniștită dacă ar fi avut o verighetă pe deget, așa că îi scrie un mesaj Anei, prietena ei cea mai bună, în care îi spune că a plecat spre Cluj cu o mașină blabla și îi trimite un print screen cu profilul șoferului. Ana e foarte impresionată de curajul Mirunei și îi solicită cât mai multe detalii despre experiență. Încurajată, Miruna se simte deja mult mai în largul ei.
— Sunteți… ești de aici din oraș?
— Da, de aici sunt, dar sper să găsesc o ocazie să mă mut în curând.
— Da? Unde?
— La București, doar acolo am vreo șansă să fac ce vreau.
— Pot să întreb ce anume?
— Sigur, fac stand-up, cel puțin încerc să fac. Deocamdată e mai mult un hobby pe lângă serviciul meu de la Orange.
— Serios? Uau, ce cool! Nu am mai cunoscut niciun comediant până acum! Cum ai ajuns să faci asta?
— Când eram cam de vârsta ta, eram obsedat de ăștia americani, George Carlin, Bill Cosby, marii. Mă uitam cu orele, luam notițe, eram fascinat de mintea lor. Acum au început să se miște și la noi lucrurile în domeniul ăsta.
— Nu prea știu nimic despre subiectul ăsta, sincer. Nu am încercat niciodată să mă uit mai mult, dar acum m-ai făcut curioasă.
— Păi dacă tot ești în Cluj, poți veni la show diseară, în Bricks, e un bar unde se face sâmbătă de stand up, vom fi mai mulți comedianți care intrăm pe scenă. E mișto atmosfera.
— Da! Chiar mi-ar plăcea, mai ales, așa, cu invitație de la artist, spuse Miruna, întorcându-și zâmbetul mândru spre geam.
Ultimele blocuri se risipeau în urmă pe măsură ce șoseaua se lărgea. Dealurile se unduiau leneșe, într-un ritm pe care doar lumina de toamnă îl poate da. Vrând să rupă liniștea care se prelungea, Paul învârti încet butonul de volum al radioului, iar Miruna tresări la primele ritmuri ale unei piese pop.
— Mai avem de luat pe cineva din Ilișești, spune Paul. Întârziem puțin, dar după, trebuie musai să bag o cafea, că nici mașina nu merge ca lumea fără.
Miruna dă din cap aprobator, dar se gândește că bine ar fi să nu fie tot un bărbat celălalt pasager, în timp ce bea o gură de apă.
— Apropo, știi ce e negru și nu-și face treaba niciodată?
— Ce?
— Cafeaua fără cofeină! Ha! Uite, asta e o poantă care poți și nu poți să o spui la noi. În State, nu e politically correct, dar la noi n-are niciun farmec tocmai pentru că rasismul nu e un subiect de discuție aici.
— Avem și noi rasismul nostru, poți să adaptezi poanta la ți… rromi.
— Apăi colorații noștri ne și dau motive serioase să avem ceva cu ei! Nu e prejudecată, e motivată! Ha ha! La țigări ar fi mers… A! Sau la ghicit în cafea… mă mai gândesc eu, își rupse Paul șirul gândurilor, întinzându-și apăsat cu degetele cutele de deasupra sprâncenelor.
— Nu știu, poate că nu prea am eu simțul umorului.
— Ei, nu există așa ceva, toți avem simțul umorului atâta vreme cât râdem. Dar vezi? Nu e ușor să faci glume, nu bune cel puțin.
— Da, așa-i, nu m-am gândit niciodată la asta, când o fac alții, pare ușor.
— În asta constă arta, să pară spontan, degajat, dar de fapt implică multe ore de muncă în spate, declamă, cu un gest amplu ce solicita aplauzele publicului imaginar din față, dar obținu crisparea Mirunei, care se sprijini cu mâna de bord văzând volanul fără stăpân.
— Cred. Înseamnă că ești apreciat dacă ai show-uri prin țară.
— Eh, sunt la început, recunoscu Paul, aplecându-se și sprijinind ambele antebrațe pe volan, mă duc peste tot unde mă primesc, și fără bani; de fapt, de cele mai multe ori fără bani. Dar altfel nu ai cum, trebuie să te călești pe scenă, completă pe un ton vesel, îndreptându-și spatele.
Miruna își întoarse privirea ușor compătimitoare asupra tânărului ce părea prea mic pentru corpul lui mare și greoi, stângaci în a-l mânui și a-i aprecia dimensiunile, ca un motan gras rămas fără reperul mustăților.
— Cred că ești foarte curajos… să te expui așa. E greu să faci omul să râdă, mai ales când de asta a venit acolo, stă și se uită la tine căutând motiv să râdă, judecându-te. E mare așteptarea și mare presiunea, mai ales pe scenă.
Paul se uită lung la ea, nimeni nu i-a mai spus asta despre stand-up-ul lui, nimeni dintre ai lui nu îl ia în serios că spune poante în crâșme noaptea. Și fătuca asta, despre care era destul de sigur că nu avea nici cei 18 ani declarați, a strâns într-un pumn bolovanul care îl apăsa pe piept de fiecare dată când pășea pe scenă.
— Nici nu știi ce dreptate ai, Miruna, spuse Paul, mai mult ca pentru sine. Și tu? Tu ce faci în Cluj?
— Ma gândesc să dau la facultate acolo și vreau să-l văd mai întâi. Și să mă și întâlnesc cu cineva.
— E mișto; la cum te văd, o să-ți placă, ești ca de-acolo deja. Și la ce facultate vrei să dai?
— La limbi străine mă gândeam, aș vrea să fac o limbă nordică, îmi plac mult, sună ca din altă lume.
Miruna își întoarse iar privirea spre geam, sprijinindu-și pe tetieră capul lăsat într-o parte. Se uita la porumbul care-și vântura pe marginea drumului ultimele dâre de verde ale frunzelor uscate. În Norvegia sigur nu e porumb, se gândea, și sigur nu e lumina asta gălbuie, învăluitoare, de toamnă; acolo e o lumină subțire, rece și limpede, ce clar și simplu trebuie să fie totul acolo… Se încruntă și strânse puțin ochii, parcă vrând să alinieze casele în culori bălțate, ce ieșeau ca niște dinți strâmbi peste buza șoselei.
— De aici trebuie să o luăm pe doamna asta, arătă Paul către o stație acoperită cu plastic spart. Am ajuns la timp până la urmă. Uite-o.
O femeie la vreo 60 de ani, mică de statură și îndesată, cu un șirag de mărgele pătrățoase și roșii pe piept, sări de pe bancă, își luă repede poșeta, geamantanul mic și sacoșa și o zbughi în pas vioi spre mașină. Paul, ușor fâstâcit, ieși să o ajute, în ciuda insisțentelor ei că nu ar fi nevoie.
— Bună ziua! Ah, stau în spate? Nu-i nimic, nu-i nimic, lasă că, în caz de ceva, sigur mă lași să facem schimb de locuri, așa-i?
— Mi-e rău de mișcare uneori, și de asta, apucă să se scuze Miruna.
— Da, da, stai liniștită, drăguțo, sper și eu să nu fie nevoie. Lasă că sunteți tineri, mă țineți de vorbă, stau aici pe mijloc, între voi și nu apuc să mă gândesc eu la drum. Așa-i?
— Ne spuneți dacă nu vă e bine, nu ne grăbim, mai putem face câte un popas. Dar am văzut pe site la blabla că nu vreți să vorbiți pe drum, de asta am și zis să vă lăsăm să stați liniștită în spate.
— Eee, fii-meu era pus pe glume când m-a înscris. Prima oară când am mers cu blabla, el m-a trimis, că trebuia să ajung repede la Cluj și nu aveam altă variantă. Fii-meu zice că-s mai ceva ca o moară stricată la vorbă, și că măcar așa, virtual, să fiu tăcută. Da’, vezi, zice, că omul ăla poate vrea liniște când te-o lua, să nu-ți facă vânt pe traseu daca îl toci și pe el ca pe vinete. Știi ceva, îi spun, d-aia se cheamă blabla, că-i făcut ca să mai schimbăm o vorbă la drum lung, că altfel se chema Mucles car.
— Bună asta, râse Paul, în timp ce demara, am nimerit bine cu dumneavoastră, Miruna, de aici de lângă mine, e mai tăcută.
Miruna își ridică ochii din telefon și surâde strângând din umeri. Tocmai scria Anei cât e de relaxată atmosfera în mașină și mamei că are o doamnă drăguță în compartiment.
— Ei, e tânără, tinerețea și buna creștere merg mână-n mână cu timiditatea. Tu încotro mergi, Miruna?
— La Cluj merg, spuse Miruna, încercând un ton mai vioi.
— Merge să vadă dacă-i place pentru facultate și să se și întâlnească acolo cu cineva, zâmbi complice Paul.
— Da? E frumos Clujul, e bine de trăit prin Ardeal. Da’ ai și-un drăguț de tragi într-acolo?
— Nu, nu! Am vreo doi prieteni care au început acolo facultatea și vor să mă convingă și pe mine, negă vehement Miruna, dar muchia urechilor se înroși sub brațele verzi ale ochelarilor. Încă oscilez între Cluj și Iași.
— Nu prea se compară, miroase puțin a Occident în Cluj. Și tu, Paul? Ești student?
— Nu, la Iași am terminat, da’ acu 3 ani și cam aveți dreptate legat de Cluj. Eu am un spectacol diseară într-un local, fac stand-up comedy.
— Stai așa, ia-mă-ncet că eu îs mai demodată. Ce înseamnă că faci? se interesă femeia, aplecându-se și mai mult între cele doua scaune.
Ocazia aceasta îi încântă pe Paul, care îi facu Mirunei discret cu ochiul înainte de a începe să explice.
— Păi, stand-up comedy e un fel de spectacol umoristic susținut de o singură persoană în fața unui public. Stand-up în engleză înseamnă că stai în picioare, sigur ați mai văzut pe la televizor.
— Aa, da, da, înțeleg, doar că se ține în localuri. Făceau marii noștri actori o ștand comedie din asta în noaptea de Revelion la TVR, de ne distram mai bine cu o salată boeuf în față, decât voi prin cluburi. Dar îs alte vremuri, aveți și voi alte gusturi. Să știi că mie mi-ar plăcea, nu strică o porție de râs niciodată. Diseară ziceai?
— Da, chiar haideți, nu-s numai eu, suntem câțiva cu număr diseară acolo. Bricks se numește localul, e în Piața Mihai Viteazul, dacă știți.
— Nu știu, eu când merg în Cluj mă învârt mai mult în zona în care am treabă. Dar dacă primesc o veste bună azi, să știi că vin să și sărbătoresc, vin cu fii-meu.
— Așa să faceți! Aa, am uitat să opresc la cafea, de-acu abia după ce trecem munții mai este o benzinărie cu o cafea decentă, oftă Paul dezamăgit și umerii parcă se dezumflară și ei.
— Stai li-niș-tit, are mama tot ce trebuie, spuse mândră în timp ce începu să cotrobăie în sacoșa de la picioare. Nu plec eu fără cafea la drum, cine știe când vrea omu’ să oprească, așa că mai bine iau biberonul cu mine. Ia uite, am un termos mic, două cănițe, să știi că-s spălate. Am și niște pișcoturi de casă să-i duc lui fii-meu, dar sigur nu se supără dacă le împarte cu voi.
— Oo, sărut-mâna! Chiar că am nimerit bine cu dumneavoastră!
— Să fii sănătos! Miruna, tu vrei? O cafeluță, un pișcot?
— Nu vreau, mulțumesc, mai bine nu, să nu mi se facă rău, mai ales acum în serpentine.
— Da, da, atuncea, uite, ia niște prune de la mine din grădină, acrișoare, o să-ți facă bine, și îi împinse în față Mirunei o caserolă mare de plastic, securizată cu un elastic de cauciuc.
— Mulțumesc, una și o puteți lua înapoi.
— Ei, na! Ține-o la tine și mai ronțăie, cine știe ce prostii ai să mănânci cu prietenii tăi prin Cluj, că numai de masă n-ai să ai timp.
Miruna chicoti cu poftă la gândul ăsta, desfăcând o prună aburită. Abia aștepta să mănânce chestii care nu se găsesc la ea în oraș, ceva chinezesc de exemplu, din cutie, cu bețișoare, ca în filmele americane, să-și ia o cafea de la Starbucks, cu care să se plimbe prin oraș și să ronțăie castane coapte. Mașina aluneca veselă ca o săniuță pe șoseaua largă și legănată, străjuită de munții atât de generoși în culoare; un astfel de drum nu poate decât să ducă undeva unde totul este posibil.
Când deschise ochii, trezită de o sirenă, peste mașină se ridicau blocuri înalte și îngrămădite. Se așeză mai bine în scaun, se șterse în colțul gurii și se aplecă după sticla de apă de la picioare.
— Bună dimineața, se răsti Paul! Erai obosită rău de ai dormit atâta. Uite, am ajuns deja. Unde ziceai că trebuie să te las?
— Serios, deja? se strădui Miruna să articuleze cu gura plina de salivă, după ce străpunse cu dinții crusta mentolată a gumei de mestecat. Prin centru dacă poți, e perfect. Oare unde mi-e telefonul?
— Parcă am auzit ceva piuind cât dormeai, vezi pe jos. Da, e perfect, și pe doamna Viorica tot în centru o predau băiatului. Ai ratat ceva lecții de viață, Miruna, mi-a dat doamna Viorica material pentru câteva luni, nu-i așa? zâmbește larg Paul, întorcându-se puțin spre femeia din spate.
— Păi cu ce te poți pricopsi după șaizeci și ceva de ani de viață, dacă nu cu experiență? Numai voie bună să fie. Îl sun pe fii-meu să-i spun că am intrat în oraș.
Miruna scrie și ea un mesaj Anei că a ajuns în Cluj și merge să se întâlnească cu Sebi și răspunde mamei că a dormit și mai are o ora până ajunge. După ce privește cursorul câteva secunde mușcându-și o unghie, începe să-i scrie și lui Sebi, ștergând și rescriind de mai multe ori: „ia să te văd acum! sunt în Cluj, aproape că am fugit de-acasă cu o mașină de ocazie (ai mei știu că sunt la București). îmi ești dator cu un tur introductiv al Clujului, să văd dacă e așa de tare cum spui. ne vedem la statuia din centru, mă recunoști după cartea verde de Cioran (cu asta ai avut dreptate, e genial tipul)”. Se gândește alte câteva secunde, după care apasă send și acoperă ecranul cu palma umedă.
— Alo, dragul mamii? Am ajuns, puiule, mă lasă băiatul ăsta, căruia i-am fost tare simpatică, la tine la firmă. Bine, bine. Cam în 10 minute ajungem, cred, că e aglomerat. Vrei tu să vii cu mine la domnu’ doctor? Nu trebuie… Bine, hai, dacă vrei, dar nu intri cu mine, da? La 2 am programarea. Vezi că nu vreau să te mai aud cu lamentări de-astea că nu te mai iau! Bine, hai că ne vedem imediat, te pupă mama!
— Miruna, să te las în zona asta, sau mai în față? Aici aș avea unde să parchez, că e jale în Cluj.
— Da, e bine, mă descurc. Stai să-mi iau rucsacul. Mulțumesc mult, uite banii! Încerc să vin diseară la show-ul tău, multă baftă să ai!
— Știi ce, Paulică, hai că o să cobor și eu aici, că ajung mai repede pe jos și aș lua ceva bun de la cofetăria asta.
— Sunteți sigură? Nu vă e greu cu bagajul?
— Da, stai liniștit, are roți geamantanul și mă mai dezmorțesc, nu te mai da jos. Sper să ne vedem diseară, chiar sper. Oricum, să-ți iasă bine ce faci tu acolo!
— Bine, doamna Viorica, sărut’mâna și sănătate multă! Baftă la doctor! A fost chiar o plăcere. Poate ne mai nimerim!
Rămas singur în mașină, Paul caută un număr în telefon și sună:
— Bună ziua, domnul Cristea, Paul Candrea sunt, vorbisem cu dumneavoastră pentru diseară. Cum? Nu se poate, domnu’ Cristea, am bătut atâta drum, am și mai mulți invitați care o să vină. Știu că așa am vorbit, dar ați spus că vedeți… Da’ puneți-mă ultimul, nu contează, numai lăsați-mă să intru. Bine, mulțumesc, mulțumesc mult, domnu’ Cristea, eu vin de la 7, dacă pot să vă ajut cu ceva pe acolo, eu vă ajut cu plăcere. Mulțumesc, o zi frumoasă!
Paul răsuflă ușurat și lovește victorios de câteva ori volanul cu pumnii. În timp ce stă la semafor, în oglinda retrovizoare se vede silueta neagră a Mirunei care aruncă la coșul de gunoi o carte verde și se prăbușește pe o bancă, cu rucsacul roșu alături.
