Poem scris de Ana Bănică, la Atelierul Mornin’ Poets #105, cu Aleksandar Stoicovici, din 2 martie 2025, la tema sfârșitul cuvintelor – poemul colaj.
cine dictează slăbiciunea,
cine dă numele puterii
de fiecare dată când am vrut să plâng, am plâns
și, din ce am înțeles,
nu ar fi trebuit să o fac întotdeauna,
lumea nu mă iartă mereu doar pentru că sunt copil,
și nu încearcă să mă înțeleagă prea mult,
pentru că sunt copil.
o să descifrez totul când o să am banii mei,
când o să ajung acasă după miezul nopții,
când o să mă trezesc înaintea tuturor dimineața,
când o să mă răstesc dacă nu e bine,
la tine,
la mine,
la magneții de pe frigider,
când o să pot să spun
„pentru că așa zic eu”
nu simt durerea,
înfigeți acul
doar după ce sunteți siguri că nu mai mișcă,
nu vă speriați
e o adaptare la condițiile de viață,
ecosistem contemporan,
relații de putere ereditare
.
.
.
reflexia semiprecisă a părului șaten
într-un geam zgâriat
se contopește cu imobilitatea
exponatelor mărunte,
un ghețar interior descompus
plonjează fără direcție,
melanj de sudoare și nou
cele opt piciorușe se plimbă agitate în borcanul închis,
îl țin strâns în mână și tot ce trebuie să fac
e să aștept,
tot ce trebuie să fac
e să opresc tot spațiul
din a tremura sub mine,
din a se dezintegra
catastrofal
e un copil mai sensibil,
o vom ajuta să depășească momentul
va înțelege rațional
spațialitatea dintre cauză și efect,
scurgerile nefericite
ale ne-necesarului,
în mulțime, nici măcar mirosul de ploaie
nu ne mai afectează,
nu ne mai găsește.
o mângâiere pe cap într-o miercuri,
zgomotul clopoțelului neafectat,
aceeași zi
în care vecinii și-au luat un câine.
