Poezie scrisă de Oana Nasta, apreciată de Lavinia Bălulescu la atelierul de poezie Mornin’ Poets, pe 7 aprilie 2019, la tema „despre dispariția cuiva drag sau pur și simplu despre cum vă raportați voi la discuțiile despre moarte, despre ce vă vine prima dată în minte când cineva deschide discuția despre acest subiect, cum vedeți voi acest subiect, ce simțiți, prima amintire legată de moarte, despre imaginarul vostru personal din spatele acestei teme. Rugămintea ar fi, pe cât se poate, să nu folosim în poeziile respective cuvintele „mort, moarte, a muri””.
Zgâriai cu degetul peretele vopsit în galben al salonului.
Îmi ziceai că e plin de furnici, te temeai de ele.
Și de ușa lăsată deschisă te temeai,
Mă puneai mereu să o închid în urma asistentului.
O femeie mi-a zis să mă uit cu atenție la gât,
Înainte să vină timpul, se umflă.
Nu voiam s-o ascult,
Iar în gâtul tău vedeam doar cum era înfipt cateterul,
Pentru care ți-au găurit clavicula, la urgențe.
Apoi tu ai început să țipi și noi ne-am astupat urechile.
Ne țineam strâns unii altora palmele pe urechi
Ale mele erau mici și reci,
Nu cred că au astupat mare lucru.
Lângă noi au venit și alți pacienți.
Unii ne băgau pumnul pe gât,
Le simțeam gustul amar, de medicamente.
Alții ne desfăceau piepturile
Cum desfaci portocalele coapte în două.
Cu degetele lor deformate de boli
Ne căutau flămânzi inimile.
Ție ți-au dat niște morfină și ai tăcut.
Nouă ne-au cusut înapoi toracele, cum s-a putut,
Te-am luat cu noi într-o pătură înflorată, de lână.
În fața casei mi-am băgat capul în gardul viu.
Am început să urlu,
Mi-am pipăit gâtul,
Nu se simțea nicio gâlmă.
Înainte să te îmbrăcăm frumos, să vină vecinii,
Am tras cu două degete de firul verzui.
Cateterul a ieșit ușor, nu ca sufletul.
[Îl păstrez și azi într-o pungă.]
