Poveste de Nicoleta Balaciu, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays pe 15 mai 2016, la tema „o poveste pe formula poveștilor clasice, însă cu un conținut modern și nonconformist care, în același timp, să-i încânte pe copii și să-i pună pe gânduri pe adulți.” Adina a ales textele care se adresează în primul rând copiilor.
Deschid planșa și ne alegem pionii – eu primul, pentru că jocul este al meu. Îl iau pe cel albastru. Pionii nu ne ajung, azi ne-am strâns mai mulți, unii o să joace cu pietricele și boabe de porumb. În regulament scrie „maxim 6”, adică nu mai mult de șase copii, dar trebuie să-i primesc și pe Ionuț (mă lasă să trag cu arcul lui cu ventuze), pe Doru (altfel nu mai aduce tuburi cu carbid) și pe Mircică (doar el știe că de fapt eu am dat foc la claia de fân).
Dăm cu zarul, Ștefan, ca de obicei, numai 6, trișează, nu ne-am prins cum, însă ne lasă cu bicicleta lui. Eu am dat 1 și 2, dar sigur o să dau zar mare, că am frecat pe furiș, în buzunar, bila mea norocoasă de sticlă. Pică tot 2. Parcă nu ar fi de ajuns că sunt ultimul, trebuie să mai stau și o tură, că am ajuns la piticul sfătos. Cam seamănă cu tataie, când se pilește, tot așa cu ochii mici și nasul roșu. Numai că tataie nu fumează pipă.
─ Mihăiță, hai la masă, o aud pe mamaie strigând din poartă.
─ Mai stau puțin, îi răspund eu, dar când o văd că are deja o nuia pregătită, dau să strâng jocul. Să fi aflat că am călărit porcul?
Doar băieții care erau primii protestează. Până la urmă, lăsăm jocul așa pentru mai târziu, mergem toți la masă. Mănânc repede și mă întorc primul, mă gândesc că aș putea muta pionul meu mai în față, dar și-ar da seama toți, că eu am fost singurul care n-a trecut de pitic. Dar dau mai în urmă pionul lui Ștefan și pietricica albă a lui Doru, iar bobul lui Ionuț îl duc mai înainte –să dea vina pe el.
─ Cum se numește jocul ăsta? Vreau și eu să mă joc.
Tresar. Nu știu cine e fata asta cocoțată în corcodușul de la poartă, dar sigur e cam proastă dacă n-a mai văzut Piticot. Îi explic că fiecare are câte un pion pe tablă și dăm cu zarul ca să înaintăm pe cărarea cu numere; uneori sunt primejdii și ajutoare care ne duc înainte sau ne întorc din drum, dar cel care ajunge primul câștigă comoara lui Piticot. Și trebuie să nu cădem în prăpastie, că ne scoate de tot din joc. Ea dă tâmp din cap, la fel ca Rex, când îi plimb osul prin fața ochilor ca să-l înciudez. Îmi dau seama că e proastă de-a binelea când întreabă ce comoară are Piticot și dacă o poate schimba pe altceva – nu înțelege că oricum nu rămâne cu nimic. Mai e și urâtă. Adică cine a mai văzut fată tunsă scurt? Poate a avut păduchi, dar pe soră-mea nu au tuns-o, i-au dat cu gaz pe păr.
Băieții se întorc pe rând, toropiți de căldură.
─ Vrea să joace și ea, le spun.
─ Dar jocul a început, protestează unul.
─ Și ce dacă, oricum nu știe să joace, insist eu.
Sigur m-a văzut când am mutat piesele și ar putea să zică. Aflăm că o cheamă Eliza. Joacă cu un capac de Pepsi în loc de pion. Mă bucur că nu mai sunt eu ultimul, chiar dacă tot am ghinion la zar. Dau apoi un 6 și parcă iau avânt, până mă trezesc că ajung la dulăii fioroși care mă întorc la începutul jocului. Așa am pățit astă-vară, când am fost la furat de cireșe în grădina lui nea Vasile. Știam că doar noaptea le dă drumul câinilor, dar nici nu am apucat să mă apropii de cireș că javrele m-au simțit și s-au smucit turbate rupând lanțurile. Le auzeam zăngănind prin iarba înaltă, în timp ce ei lătrau înecându-se în bale, gata să mă sfâșie. Nu știu cum am putut să fug atât de repede, când eu la școală eram printre ultimii la alergat. Nu-mi amintesc nici cum am sărit gardul, n-am simțit nici zgârieturile de la uluci. Toata seara mi-a scos mamaie țăpligile cu penseta.
Am luat-o de la început, sunt din nou ultimul și dau zaruri proaste.
─ Nu te supăra. Uite, te aștept, îmi zice fata râzând.
A ajuns și ea la piticul sfătos și trebuie să stea un rând. Nu înțeleg de ce e așa bucuroasă, zici că e Eliza cea isteață de dă în gropi, nimic nu pricepe. Ștefan aproape că a ajuns la comoară, iar Ionuț e și el pe aproape, rătăcit în pădurea de argint.
Nici nu am observat când s-a înnorat. O pală de vânt ridică praful de pe drum, stârnind puful ciulinilor de la marginea șanțului. Ne acoperim fețele cu palmele, iar corcodușele scuturate de vijelie cad lovindu-ne ca trase din praștie. Părul îl am tot năclăit cu corcodușe strivite, degetele mi-au rămas lipicioase de când am întins pasta pe toată fruntea încercând să mă șterg. Mai târziu va trebui să le adun pe toate și să le duc la butoiul pentru țuică. Nu-mi place să le simt moi, cleioase, cu zeama scurgându-se printre degete și pe sub unghii, mirosind dulce grețos.
─ Sari, Luminiță, adună rufele, aud o vecină strigând.
Copiii se risipesc țipând, în timp ce eu strâng ce a mai rămas din joc, adică pionul meu albastru și cutia. O văd pe Eliza alergând după planșa ce plutește dusă de vânt. Se ridică, se răsucește prin aer, apoi coboară lin și, când să o apuce, se înalță din nou, îndoindu-se și deschizându-se, planând ușor sau învârtindu-se amețitor, tot mai sus, până ce se confundă cu o pasăre din carton gonită de furtună.
─ Cum o să mai găsim comoara? Întreabă ea dezamăgită.
Eu ridic din umeri și mă stăpânesc să nu plâng. Ea pornește hotărâtă înainte.
─ O să urmăm poteca. Găsim împreună comoara și o împărțim.
O privesc cum se îndepărtează și cred că totuși nu e proastă. Nu știu de ce am considerat-o urâtă, părul ei nu e deloc scurt, nici nu e așa înaltă cum mi se păruse la început. Mă țin cu greu după ea, parcă am fi într-un joc în care ea are zarurile mari, iar eu pe cele mici. Când ploaia începe, suntem deja departe, am ieșit din sat, am trecut de colinele cu livezi de nuci și ne apropiem de munte. Ne adăpostim zgribuliți sub un arbore singuratic, prin frunziș trec doar picături rătăcite. Îmi arată că încă mai are capacul de Pepsi, eu am pierdut pionul albastru.
Dinspre munte auzim căruța și ieșim în fugă la drum. Caii se opresc la fluieratul vizitiului, un tânăr cocoșat. Tropăie și nechează nervoși când ne apropiem. Au ciucuri mari, din lână roșie, agățați de căpăstru și coamele negre împletite. Cocoșatul ne privește cu interes, răsucindu-și pe degete vârful biciului.
─ Ce mai căutați aici? Nu vedeți că vara s-a terminat?
─ Ne-a prins furtuna, răspund eu prudent.
─ Căutăm comoara lui Piticot, spune Eliza entuziasmată.
Tânărul râde plesnindu-și genunchii cu palmele. La o mână are șase degete, pe cealaltă nu i-o văd.
─ Auziți, băieți, caută comoara lui Piticot, strigă el și se pune iar pe râs.
Din coviltir se ivesc capete mirate de pitici bărbați și femei.
─ Păi ce mai stați, haideți sus! Ne îndeamnă unul dintre ei, făcându-ne semn cu mâna plină de inele colorate.
Înăuntru e cald și miroase a mâncare. Din tavan coboară legături de ierburi uscate, șiraguri de ardei iuți, coșulețe împletite din ramuri de alun pline cu mere, ceapă și păstăi. Altele sunt pline cu fân și abia târziu văd că în ele picotesc găini pitice. Pe jos sunt pleduri în dungi și focul dintr-o sobiță învăluie totul într-o lumină portocalie. Plita e plină de oale ce susură sau clocotesc, acoperite de capace smălțuite. Pe băncuțe acoperite cu blănițe albe de miel și în hamace colorate stau pitici de toate vârstele. Cu mișcări iuți, femeile tricoteaza ciorapi, veste și fulare de lână pe care le pun într-un coș ce pare să nu se umple – de când ne-au primit, au fost terminate multe, iar coșul e tot pe jumătate. Bărbații taie surcele și le aruncă necontenit în foc, alții toarnă seu cu canițele în două lămpi agățate deasupra intrărilor. Dau roată încăperii și mă minunez cum au intrat toate sub coviltirul negru, ca din piele de balaur.
─ Pentru că suntem pitici, avem mai mult loc, răspunde cineva la întrebarea nerostită.
Nu e frig deloc, doar ploaia răpăie înfundat, ca din altă lume. Ne uscăm hainele, mâncâm supă și tocană din boluri colorate de lut, ne cuibărim în velințe grose, ațipim și ne trezim în cântecul murmurat al piticilor. Nu nu mai știu dacă e zi sau dacă e noapte, nici unde am ajuns. Prin deschizăturile coviltirului trece doar drumul, iar căruța e ca o mărgică plimbându-se pe el. Când mă îndrept spre ieșire, un ghem de blană neagră mârâie, se desfășoară și crește, înfoindu-se la mine.
─ Nu te speria, e Grigore, nu-l lăsăm afară cât plouă, spune altă voce.
Încerc să mă dumiresc dacă e câine sau ce arătare. Acum, că s-a făcut iarăși ghem, nu îmi dau seama unde-i este capul. Sau câte are, căci văd trei lanțuri ducând spre el.
─ Ce este aici? întreabă Eliza.
Stă în fața unei mese pe care nu-mi amintesc să o fi văzut. Are picioare grose, sculptate, ce pornesc din podea. Pe ea, e așezat un trup acoperit.
─ Aștia nu sunt tenișii lui Doru? Continuă ea.
Mă uit atent la încălțările ce ies de sub cearșaf. Parcă avea tălpi mai mici, astea sunt de adult, însă văd mâzgălelile cu pixul pe care le-am făcut împreună în vacanța de vară– cranii și oase încrucișate, voia să fie rocker. Recunosc și locul unde am greșit desenul, astfel că osul a ieșit sfărâmat.
─ Nu știți? Întreabă piticii în cor.
─ A căzut în prăpastie, zice unul.
─ A ieșit din joc, continuă altul.
─ De când nu mai sunt reguli, prăpastia se poate căsca oriunde, spune altul cu vocea tremurată.
─ Știam eu că trebuia să fug după foaia cu reguli, nu după planșă, izbucnește Eliza.
─ Lasă, știu eu regulile, încerc să o liniștesc, dar inima îmi bate nebunește. Și unde îl duceți acum?
Nu ne răspunde nimeni, deși îi tot întrebăm. O găină începe să cotcodăcească, apoi se stârnesc toate.
─ A ouat, a ouat! Strigă piticii bucuroși și aduc scările ca să ajungă la coșurile suspendate.
Le verifică pe toate ca să găsească oul, și în cotcodăceli și chiote vesele, căruța se oprește și auzim vocea cocoșatului.
─ Coborâți, până aici vă pot duce! Mai repede, nu vreau să ne prindă întunericul cu voi pe cap.
Ne lasă la marginea pădurii și pleacă în goană. Nu mai plouă. Grigore sare din căruță și o urmează alergând, cu lanțul răsfirat în trei, prins cu un belciug de coviltir. Acum pare gigantic, dar tot nu îmi pot da seama care îi e capul.
─ Urmați poteca, se aud de departe piticii.
Dar poteca nu e nicăieri – doar pădurea de brazi argintii, în care ne afundăm, căutând până când ne rătăcim și nu mai știm nici cum să ne întoarcem. Poate că trec ore sau zile sau ani, sub coroana lor e mereu aceeași umbră și se aude doar foșnetul ferigilor ce se retrag la trecerea noastră. Trunchiurile se lungesc și se îngroașă atunci când vrem să ne cățărăm sau să le cuprindem. Ne hotărâm să căutăm fiecare de capul lui, strigându-ne din când în când, ca să nu ne pierdem și unul de altul. Ne îndepărtăm tot mai mult, ne auzim tot mai rar. Când aud ciripitul păsărilor și clipocitul apei, printre crengi începuse deja să pătrundă lumina, iar brazii, tot mai piperniciți, nu mai sunt de argint. Apoi văd sirena odihnindu-se pe o stâncă, iar în spatele ei, lacul nesfârșit.
─ Știu ce cauți, spune ea când o întreb de potecă. Dar tu vrei altceva.
Plimbă prin bucle un pieptene bătut cu nestemate și își unduiește coada, până când culorile solzilor jucând în soare mă amețesc și mă vrăjesc. Îmi șoptește despre o altă comoară, departe de orice închipuire, de care doar ea știe, pe care mi-o oferă fără să mai urmez poteci, fără să o mai împart.
Vocea Elizei se aude ca un ecou. Mă trezește din visare. Când mă întorc o găsesc așteptându-mă îmbufnată pe o buturugă, dând bobârnace capacului de Pepsi. Ce stupid, încă îl mai păstrează.
─ Am găsit poteca, spune ea, dar nu puteam să plec fără tine. Am promis că împreună vom căuta comoara.
─ Eu am găsit o scurtătură, dar nu te pot lua cu mine. Duce spre altă comoară ce-mi aparține doar mie, mi-a arătat-o sirena din lac.
─ Fii serios, este doar o închipuire. Nu există sirene în lac. Și nici alte comori.
Ne despărțim ca doi pioni ce merg fiecare pe calea și cu zarul său. Cred că o aud suspinând, dar nu am timp să o împac, mă grăbesc către lac. Oricum i-am spus că totul a fost doar un joc de copii.
La început sirena mă lasă așteptând pe mal, în fiecare zi mă duce câte un pas mai mult în apă. Pe o insulă, chiar în mijloc, este comoara, la rădăcina unei sălcii plângătoare. Nu am văzut-o, sunt încă prea departe, dar știu că e fabuloasă. Îmi povestește în fiecare seară de rubinele și safirele scânteietoare, tăiate în o sută de fețe. Odată chiar mi-a adus unul și mi l-a pus în palmă, dar până dimineața l-am pierdut în părul ei. Ne petrecem doar nopțile împreună și nici acelea toate, trebuie să vegheze comoara. Când o să fiu destul de puternic, o vom păzi amândoi. Ea zice să mai aștept puțin, însă eu cred că sunt pregătit, așa că într-o dimineață o urmez pe furiș.
Înot mai departe ca niciodată, până obosesc, iar insula abia se vede. Apoi aud strigăte și mai încolo văd un bărbat tras de o bulboană. De data asta am avut noroc, celălalt a ieșit din joc, dar trebuie să fiu mai iute, se pare că au aflat și alții de comoara sirenei. Îmi adun forțele și înot fără oprire, gândindu-mă doar la grămezile de perle și peruzele între care mă voi desfăta. Plutesc mult până când o văd sub salcie, stând între rădăcinile împletite ca pe un tron. Cântă și leagănă un prunc în brațe, iar coada îi e aruncată departe de picioarele diforme. Nici urmă de comoară și nici ea nu era sirenă. Înțeleg abia acum că m-a înșelat. Eliza avea dreptate, a fost doar o primejdie care m-a tras înapoi în joc. Ce mult îmi lipsește, ar fi trebuit să rămân cu ea și să căutăm împreună comoara. Poate totuși o mai prind din urmă.
Dar hainele, grele, mă trag la fund și simt peștii cum se împletesc în jurul tălpilor ca o funie lunecoasă ce mă duce spre vârtej. Curenții mă prind și mă învârt până când vuietul ce-l aud în urechi nu mai știu dacă e aievea. Mâlul începe să mă înghită și cu greu reușesc să mă prind de un buștean ce trece șuierând prin vâltoare. Parcă trec ani până ajung la mal. Iar acolo, alți bărbați așteaptă venirea serii.
─ Plecați, le strig eu, este doar o capcană, dar niciunul nu mă ia în serios.
Mă apropii de pădurea de argint, temător că m-aș putea rătăci iar, dar găsesc poteca ușor, era aproape, la doi brazi mai încolo, bătătorită și largă, ducându-mă direct la peștera în care Piticot își ține comoara. Și totuși merg greu, mă dor toate și nu mă mai descurc fără un baston. Mă opresc des să-mi trag sufletul, să îmi amintesc încotro mă îndrept. Alteori, îmi aduc aminte de oameni și jocuri de care credeam că uitasem. Ajung pe întuneric, dar lumina torțelor dinăuntru răzbate până departe, arătându-mi drumul.
Pătrund orbit de strălucirea nestematelor încrustate în pereți. Perle mari cât pumnul stau pe tipsii de argint, ciorchini uriași de ametiste străpung frunzișul vițelor de smarald, iar din tavan coboară candelabre din diamante cu mii de curcubeie captive în ele. În capăt de tot, văd lada fermecată.
Mă îndrept de spate și întind bastonul, hotărât să îmi revendic comoara. Mâna îmi tremură și nici picioarele nu mă mai ascultă. Apoi văd oasele risipite pe jos. Cranii, coaste, falange descompletate, roase și îngălbenite ca fildeșul – alți căutători ca și mine. Pe unii poate i-aș recunoaște dacă nu aș avea ceața asta în privire. Oasele scârțâie când înaintez. Lovesc precaut cu bastonul într-o parte și în alta, unele schelete parcă mai mișcă. Dar eu vreau să fiu primul care ajunge la comoară.
Tremurând, ridic cu greu capacul. Balamalele scârțâie. Sau degetele mele descărnate. În cufărul plin cu corcodușe, o fată doarme. Este mai frumoasă decât o știam. Între degete ține un capac ruginit, pe care abia se mai vede scris Pepsi. Am găsit comoara. Îmi vine să strig. Dar mă tem că o trezesc.
