Povestire scrisă de Ramona Micu, aleasă de Ana Maria Sandu la Creative Writing Sundays, pe 24 februarie 2019, la tema „o situație limită și felul în care reacționează personajele voastre”.
Liliana urca scările încet, gâfâind la fiecare pas. Cele nouăzeci ṣi opt de kilograme distribuite inegal, cu generozitate în jurul coapselor şi mai puţin în rest, îi confereau un soi de balans caraghios. Din spate, părea un urs care umple cu fundul lui gras tot spaţiul dintre perete ṣi balustradă. La etajul II, se oprea brusc, scotocea prin geanta încăpătoare, scoţând pe rând şerveţele folosite, medicamente, acte, cosmetice şi multe alte chestii mărunte, unde naiba v-aţi ascuns, chei zornăitoare.
Ȋn ziua aceea, le-a găsit şi mai greu ca de obicei. Era cu mintea aiurea şi a scos de trei ori rujul roşu şi de vreo cinci portofelul înainte să le identifice. Ȋntr-un târziu, a descuiat uşa maronie, a intrat trăgând după ea plasa uriaşă din care se iţeau câteva legături de ceapă verde şi s-a trântit oftând pe pantofar. N-a apucat să se odihnească prea mult până când un sunet strident a străpuns liniştea, făcând-o să tresară. Mama mă-sii de alarmă de gaze, iar a pornit aiurea. S-a ridicat greoi, a resetat centrala şi s-a întors pe hol, să recupereze sacoşa cu cumpărături. S-a aplecat, ţinându-se de spate, dar n-a apucat să ridice plasa, că un alt zgomot ascuţit a răsunat pe hol. Cu un oftat adânc, Liliana s-a îndreptat, a făcut doi paşi în lateral, a scotocit în geantă şi a privit cu ochi miopi ecranul luminos înainte de a răspunde, bună, Tudore, tocmai am intrat, de la piaţă, da, sigur, vă aşteptăm.
Liliana a închis telefonul, a smuls sacoşa de pe podea şi s-a apucat de făcut mâncare. Ȋn timp ce amesteca în oala încăpătoare, rămasă de pe vremea când avea casa plină, a luat o hotărâre. Orice ar fi, trebuie să îl oprească, nu are cum să îi facă una ca asta, nu Tudor. A oprit uşurată aragazul, s-a schimbat şi a aranjat masa în sufragerie, ca pentru o ocazie specială. După care a aşteptat o vreme, cu sufletul tot mai mic.
Prima oară, a venit George. A intrat trântind uşa, iar e nervos, cine ştie cine l-a mai supărat pe la serviciu. Ȋn urma lui, un iz vag de transpiraţie s-a răspândit prin casă, du-te să te speli, acuşi vin copiii, să ştii că Tudor mi-a zis ceva că ar vrea să se mute înapoi acasă, zice că s-a săturat de aglomeraţie şi de stres şi că vrea să se mute aici, mâini împroşcând apă în chiuvetă, zgomot de paşi, scârţâit de uşă şi-o voce aspră, cum naiba să se mute aici, ce să facă el în sărăcia asta, de-asta l-am ţinut noi atâţia ani la şcoală, să lucreze pe zece milioane la Primărie, că altceva nici că şi-ar găsi de lucru. Ṣi, oricum, şi la Primărie ar intra pe pile, ar trebui să vorbim cu primarul, cu Geta de la Financiar, dracu’ mai ştie cu cine, să ne umilească toţi cretinii, că de-aia ne-am chinuit cu el, să lucreze la Primărie în oraşul ăsta de doi lei.
Liliana a ridicat din umeri, nici eu nu vreau să se mute, ne facem de ruşine în oraş, toţi colegii noştri au copii realizaţi, la Bucureşti, numai prostu’ nostru vine înapoi acasă, că aşa vrea el, nu că nu i-ar fi bine acolo unde e, dar parcă cine o să creadă, toţi o să râdă şi-o să zică pe la colţuri că n-a reuşit, de-aia s-a întors. Vorbeşti tu cu el, l-a întrebat pe George, tu ştii cum să-l iei, pe mine nu mă ascultă niciodată, hai, mamă, lasă-mă în pace, că ştiu eu mai bine.
Un ciripit vesel a întrerupt brusc discuţia celor doi soţi. Cine să fie la ora asta, s-a întrebat Liliana, e prea devreme să fi ajuns copiii. Bună ziua, vecină, a răsunat o voce dulceagă de pe hol, ai cumva o cană de ulei să-mi împrumuţi şi mie, că iar a uitat Florică să cumpere, bere nu uită niciodată, fir-ar a dracu’ de băutură. Da’ ce faceţi, aşteptaţi musafiri, a aruncat doamna Ionescu o privire insistentă peste masa din sufragerie, în timp ce capotul cu floricele i se mişca în ton cu vorbele sacadate, dezvelindu-i pe alocuri bucăţi grăsune din corp. Din prag, George s-a încruntat şi s-a întors, mormăind, pe canapea. Imediat, a îngânat Liliana, îndreptându-se spre bucătărie. Pe cine aşteptaţi, a insistat vecina, pe nimeni, o să vină Tudor cu prietena lui mai pe seară, a, păi şi pentru ei aşezarăţi aşa elegant masa, frumos, vecină, frumos, se vede că sunteţi oameni cu şcoală.
Deci, vorbeşti tu cu el? a reluat Liliana după plecarea vecinei. Explică-i că nu o să-şi găsească de lucru, cine naiba are nevoie de ingineri de software în oraşul ăsta, în care nu lucrează nimeni în afară de profesori, poştaşi şi poliţişti. Că o să câştige mizerabil şi n-o să aibă unde să vadă şi el un film, o piesă de teatru, un spectacol, ceva. Ṣi o să fie nefericit şi o să se acrească şi o să se certe cu Simona de la orice şi o să se certe şi cu noi, că asta e, suntem altă generaţie, oricât ne-am strădui tot altfel gândim. Spune-i că, dacă ar fi să mai iau acum viaţa de la capăt, m-aş duce la capătul lumii şi nu aş mai veni niciodată pe aici, nici măcar aşa, în trecere. Nici pe tine n-aş mai vrea să te văd vreodată, jur, m-am săturat de toate nemulţumirile şi bolile tale imaginare, dar asta nu-i spune lui, că nu vreau să-l amărăsc. Imaginare pe dracu’, imaginară e hernia de disc de care m-a operat doctorul Grigoriu la Spitalul Militar, ştii tu cum e să te doară spatele să simţi că nu te mai poţi mişca, zi, ştii? Nu ştiu, George, n-am de unde, eu ştiu doar cum e să te cocoşezi zilnic, de şapte ani de zile, cărând singură de la piaţă tot ce trebuie într-o casă de om, ia şi o varză, că aş mânca o salată, şi nişte mere, poate faci o plăcintă. Că Ioneasca, aşa cum o vezi tu, cu bărbat-su ăla beţiv şi cum mai e, se descurcă mai bine ca mine, îl plăteşte pe-un băiat de pe Zorilor să-i aducă acasă cumpărăturile, ea se plimbă cu mâinile la spate şi ăla cară, dar eu, cum să fac eu aşa ceva, că te fac de ruşine, mai bine fac două ore de la colţ până aici, târând plasele după mine, decât să ne vorbească lumea.
Cu privirea lui aia urâtă, care îi făcea Lilianei sufletul mic, mic, George s-a ridicat de pe canapea şi a trecut în dormitor, trântind uşa. Liliana a rămas scufundată în fotoliu, aşteptând. După o vreme, a oftat profund, s-a ridicat şi s-a dus la geam, să pândească în faţa blocului sosirea maşinii lui Tudor.
