Povestire scrisă de Alexandra Ghenghea, aleasă de Anca Vieru la Creative Writing Sundays, pe 3 decembrie 2023, la tema: „o povestire (cu cel puțin două personaje) despre vinovăție”.
— La primăvară ar cam fi timpul să-l iei pe Kinet și să vă duceți la stâncile albe. Să învețe și el cum se prind șoimii, spuse Thussa.
Asan privi către renii care scotoceau după licheni în zăpada afânată. Deasupra pădurii se vedea un soare sticlos care scălda locul într-o lumină albă și rece.
— Are destui șoimi aici, spuse el după o vreme.
— E atât de tânăr, vorbi femeia din nou. Și nu știe mai nimic despre șoimărit.
— Știe destule pentru vârsta lui și învață mai repede ca mine când eram ca el. O să-l iau cu mine la primăvară, adăugă el după o scurtă pauză.
Asan își aminti că fusese chiar mai tânăr decât Kinet, când tatăl său îl luase pentru prima dată în munți, la vânătoare de șoimi, așa cum făcuseră înaintea lui toți bărbații din neamul său. După vânătoare șoimii începeau să fie îmblânziți până când se supuneau. Fiul său învățase limba șoimarilor, știa să imite strigătele și cunoștea cuvintele folosite de îmblânzitori, putea să călărească cu șoimul pe braț, dar nu avea habar despre ce era cel mai important. Asan se gândi că era doar firesc să dea și el învățătura mai departe, fiului său.
După o vreme zăpezile începură să se topească, spălând câmpurile și pădurile de duhurile nemiloase ale iernii, iar primăvara, vântoasă și ploioasă, se așeză treptat peste lume. Cu toate acestea, Asan nu dădea niciun semn că ar fi avut de gând să plece în munți alături de fiul său.
Atunci Thussa îi vorbi din nou, amintindu-i că era timpul să-și ducă fiul la vânătoare de șoimi.
— O să plecăm în curând, îi răspunse el, însă fără prea multă convingere.
Primăvara începu să se îndulcească, vânturile aspre se mai îmblânziră, iar ploile nu mai erau chiar atât de reci. Asan șovăi o vreme, așteptându-se ca Thussa să-l întrebe din nou când avea de gând să plece, dar de data asta femeia nu spuse nimic. O surprinse însă privindu-l când și când pe furiș, ca și cum ar fi încercat să-și dea seama ce se petrecea în mintea lui.
— Pregătește desagii, îi spuse el la un moment dat, hotărându-se, în sfârșit. Mâine plecăm.
Asan nu ar fi vrut să plece, dar știa că mai devreme sau mai târziu trebuia s-o facă. Așa că preferă să fie mai devreme.
Seara se puse o ploaie măruntă, dar în timpul nopții se potoli, iar când soarele începu să se ridice, împrăștiind o lumină blândă, pământul aproape că se zvântă.
Asan deschise ochii, privind prin mica deschizătură a casei către pinii ce se înălțau dincolo de țarcurile renilor, apoi se ridică și se duse lângă fiul său, care încă dormea în alcov, ghemuit între blănuri. Îi puse o mână pe umăr, în timp ce-i asculta suflarea ritmată.
— Trezește-te, fiule! Tre’ să plecăm.
Băiatul tresări, apoi se trezi fericit, nerăbdător să pornească în prima sa călătorie la stâncile albe.
— Suflul munților și al pădurii să fie cu voi! Și primul șoim să vă arate calea! le ură Thussa, după ce legă desagii de șaua renilor.
Asan își așeză singur capcana cu plasă pentru prins șoimi, apoi își alese un șoim, pe Saka, să-i însoțească. Îl avea de multă vreme și-l ajutase să prindă multe prăzi bune, vulpi, iepuri, dihori și jderi, ale căror blănuri îi aduseseră un câștig mulțumitor. Fusese un șoim bun, dar acum venise timpul să-i dea drumul.
Bărbatul își încălecă renul, după ce Saka i se așeză pe braț și plecă la drum împreună cu fiul său, sub privirile Thussei, emoționată că primul ei fiu avea să fie cu adevărat șoimar.
Asan își pregătise mereu singur bagajele de drum. Încercă să socotească în minte câți șoimi prinsese de-a lungul timpului, dar nu mai știa. Negreșit, fuseseră mulți. Însă ce își aducea bine aminte era cum îl prinsese pe ultimul. Nu-i plăcea să-și amintească, dar nici nu putea uita. Se întâmplase cu mai bine de un an înainte, într-o zi însorită de toamnă. Șoimul pe care-l zărise atunci brăzdând cerul cu aripile întinse era o femelă și, după ce o prinsese, îi pusese numele Rukan, după stânca unde o găsise. Asan își aminti că tot așa își numise cândva primul său șoim. Poate că însemna ceva ca atât primul, cât și ultimul să primească același nume, se gândise atunci, când își jurase să nu mai vâneze niciodată șoimi.
După ce prinsese pasărea, pregătise totul așa cum o făcuse întotdeauna, nici mai bine și nici mai rău. O ținuse legată de picior și o strunise cu ajutorul unei frânghii, puțin câte puțin, cât să-i arate că se putea încrede în el. Șoimul nu era un animal supus, ci era prințul înălțimilor și nu se lăsa ușor îmblânzit. Mai întâi trebuia convins că omul era prietenul său. Dar, chiar dacă făcuse totul așa cum trebuia, într-o noapte pasărea muri pe neașteptate. Nu dăduse semne de slăbiciune, însă în zorii zilei o găsise înțepenită. Poate că nu făcuse chiar totul așa cum trebuia, își spusese atunci.
Chiar și acum i se ridica un nod în capul pieptului când îi venea în minte trupul acela mândru, neputincios și nemișcat. Multă vreme gândise și regândise tot ce se întâmplase, încercând să afle unde greșise. Cu timpul începuse să creadă că pasărea murise de ciudă, din mândrie. Știuse întotdeauna că nu toți șoimii acceptau să fie îmblânziți, unii se lăsau prinși mai ușor și primeau prietenia omului, dar alții erau mult prea mândri. Un îmblânzitor ar fi trebuit să știe că pasărea aceea nu se va lăsa supusă. Asan se întrebă dacă strămoșii lui și-ar fi dat seama. Poate că da. Dar el greșise.
— Când ai prins primul șoim, tată? îl întrebă în seara aceea Kinet, în timp ce se odihneau la căldura focului, lângă un stejar.
Renii erau priponiți aproape de ei, iar Asan îi asculta cum rumegau liniștit mușchi de pădure și licheni.
— E, uite, eram cam așa ca tine, îi răspunse fiului său.
— A fost unul mare?
— A fost o fată. Asan surâse, privind în lumina flăcărilor. O chema Rukan.
Un lup se auzea urlând în depărtare, dar Asan nu se îngrijoră. Pădurile erau pline de lupi care veneau și treceau, dar nu se apropiau mai mult.
— I-ai dat drumul?
— Da.
— Tată?
— Da?
— De ce eliberăm șoimii?
— Așa se face.
— Dar de ce?
— Pentru orice șoim pe care-l prinzi, trebuie să dai altul înapoi muntelui. Așa cum pentru orice om care moare, altul se naște. Șoimul e făcut să zboare în ceruri, să-și găsească perechea și să se înmulțească. E o pasăre care iubește libertatea. Dacă nu-i dai drumul la timp, i se face prea dor de înălțimi, se întristează și moare. Asan simți cum gura i se usca. O pasăre moartă nu-ți folosește la nimic, asta se știe.
Kinet se gândi câteva clipe la cele auzite.
— Sper să prind unul mare, spuse în cele din urmă.
Tatăl surâse și își privi fiul. Thussa avusese dreptate, mai avea încă multe de învățat.
— Oricum ar fi, tu o să-l prinzi și o să fie al tău. Tu îi vei alege numele.
Gândul acesta îl liniștea. El singur nu avea să mai prindă niciodată alt șoim. În schimb, își va învăța fiul să fie șoimar.
— Mai avem mult până ajungem la stâncile albe, tată?
— Înainte o să ne oprim să prindem niște iepuri, ca să avem momeală. Saka o să ne ajute cu asta, spuse Asan, mângâind șoimul care se așezase lângă el, pe iarbă. O să fie ultima lui vânătoare înainte să-i dăm drumul.
— Tată, stâncile albe chiar sunt albe?
— Ce-ți veni să mă întrebi asta? Asan râse, iar renii se întrerupseră o clipă din rumegat, ca să-l asculte.
— Nu știu. M-am gândit că o fi multă zăpadă acolo.
— Acum, când vine vara?
— Mama zice că acolo e mereu iarnă.
— Mama ta n-a văzut niciodată stâncile albe.
Asan se gândi o clipă, întrebându-se dacă ar fi fost mai bine să-l lase să descopere singur atunci când vor ajunge acolo.
— Stâncile albe nu sunt albe, îi spuse, sunt ca oricare altele. Li se spune așa după florile care se strecoară și cresc din piatră, printre crăpături, așa cum nicio altă floare nu crește. O să vezi.
Asan își privi din nou fiul și surâse. Ei, o să se descurce el cu timpul și, cine știe, poate o să facă lucrurile mai bine ca mine. Poate o să fie un șoimar mai bun ca mine. Sigur o să fie.
Printre crengile copacilor se ivi o lună rotundă și mare care de-acum răsărise de-a binelea. Pesemne că lupii o simțiseră și ei căci începură să urle pe mai multe voci. Asan îi ascultă o vreme, apoi adormi, cu gândul la florile albe ce-și făceau loc printre pietre.
Asan nu o uită niciodată pe Rukan, dar după seara aceea amintirea ei se îmblânzi, așa cum se îmblânzesc și vânturile ce vuiesc prin păduri odată cu apropierea verii.
