Autor: Liliana Diaconescu
„Ia ta e fermecată”,
Îmi şopti o spiriduşă,
Pe când mă făleam, gătită,
În oglinda de la uşă.
Și aceeaşi mică elfă
Îmi mai şopoti că ia
E lăsată moştenire
Dinspre străbunica Lia.
„’Mult ‘nainte, într-un sat,
Locuia o dalbă fată.
Nu era prea cu avere,
Dar frumoasă şi curată.
Râsul îi era şăgalnic
Lacrima era de rouă
Gândul – ciutura în care
Se-oglindeşte luna nouă.
Pe atunci mi se pornise
Scuturând din arbori poama
Ca să nimicească satul
O năpârcă, baba Zgoama.
Baba hâdă, cătrănită,
Prăpădea avutul, turma
‘Bolnăvea copii, neveste
Și stârnea pe loc furtuna.
Hârca cea întunecată
Pe când era de pețit
Se zvoneşte că fusese
Înşelată de iubit.
Și acum, cu gând netrebnic
Nimicea tot în cărare
Și stârpea om, vită, casă
Căutând de răzbunare.
Se-amăra văzând cu ochii
Lia, fata cea curată,
Luând seama cum avutul
Satului dispare-ndată.
Zâna florilor, cea blândă,
Îi şopti pe la chindie
Că, de vrea să scape satul,
Trebuie să țeas-o ie.
Și porni fata la treabă:
Puse pânza la-nălbit
Și-o împodobi cu grijă
Din nămiezi în asfințit.
Râuri negre, roş-albastre
Scăpărau pe-altița iei
Și se-ntrețeseau cu harul
De sub degetele Liei.
Fata, isprăvind cu bluza,
Îl înşeuă pe Bălan
Și fugi de dădu veste
Iubitului ei, Șoiman.
Și plecară în pădure
Trecând peste rugi de fragi
Ca să-i scape de năpastă
Pe cei ce-i țineau de dragi.
La-nceput, ivi o boare
Adiind miasme râncezi
Care le-ntețiră-ndată
Buturugi mult-vechi şi putrezi.
Și, ca vântul cel năpraznic,
Scuturându-şi straşnic coama,
Printre arborii cei mândri
Se-nfiripă baba Zgoama.
Șoiman, apucând de veste
Azvârli toporul jos
Și în față-i se înalță
Un pom falnic, rămuros.
Baba mult-prea-năzdrăvană
Printre crengi îmi şerpuieşte
Și, cu şuier de cutremur
Spre cei doi se năpusteşte.
Voinicul mi se-ncordează
Slobozind din arc sageată.
Unde-ajunge, se porneşte
Ploaie deasă şi curată.
Baba nici atunci nu piere
Și se-arată în cătare
Avântându-se-nspre tineri
Cu mai multă-nverşunare.
Atunci, fata-ntr-o clipită
Înspre babă zvârle ia
Și pe loc, ca prin minune,
Mi se potoli urgia.
Unde gestul fetei, grabnic
Nimici hârca sub ie
Porni să şoptească molcom
Un izvor cu apă vie.
Satul înflori pe dată,
Oamenii se-nzdrăveniră
Și, cu mare-alai de nuntă,
Lăutarii se porniră.
Șoiman se-nsoți cu Lia
Iar la loc de cinste-n casă
Fuse aşezată ia,
Cea purtată de mireasă.
Iar izvorul ce străbate
Printre rugi de negre mure
Potoleşte şi-astăzi setea
Drumeților prin pădure.”
Astfel se țesu povestea
Cea cu mult-alese fire,
Ca şi ia prea-măiastră
Ce-o primii de moştenire.
