Autor: Sorina Carstoiu
Mă cheamă Mia. Sunt crem şi am model cusut cu fir de mătase din culoarea razelor de soare. M-am născut din mâini pricepute de moldoveancă de la Neamţ, harnică şi veselă. Când m-a făcut, se gândea la o femeie zdravănă, aşa ca ea, nu ca pricăjitele din capitală de le vedea ea la televizor. Ce-ar mai râde de-ar vedea unde am ajuns. M-a cusut cu drag şi, când am fost gata, m-a măsurat din ochi cu mândrie şi mi-a dat drumul în lume, să-mi găsesc destinul.
Am ajuns pe o tarabă de pe marginea drumului, prin Cheile Bicazului. Era răcoare şi frumos acolo, mai erau şi alte ii, unele mai vesele, cu trandafiri mari şi roşii, altele mai sobre, brodate cu fir negru. Lumea trecea, se uita… „E frumoasă, dar e cam mare”, ziceau unii şi căutau mai departe, nici ei nu ştiau ce. Poate o altă ie, poate o lingură pictată sau un borcan de magiun de casă cu mieji de nucă verde. După vreo câteva săptămâni, am început să simt colţii îndoielii în suflet. „Oi fi prea mare totuşi. Ce i-o fi venit femeii ăleia să mă facă aşa? O să putrezesc aici pe taraba asta fără să mă îmbrace cineva vreodată”, mă gândeam cu ciudă.
„Dar una mai mare n-aveţi? Nu vă uitaţi la mine. E pentru fata mea de la Bucureşti. E gravidă în luna a şasea şi deja n-o mai încape nimic, săraca.” Şi am plecat cu o învăţătoare din Bacău, venită cu copiii în excursie.
„Acuma eu ştiu că-s mare, dar nici chiar aşa”, a mormăit tânăra femeie când a dat cu ochii de mine. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. Era într-adevăr micuţă de statură. Şi mâinile şi picioarele erau şi ele subţirele. Doar burta imensă părea să strice echilibrul. M-a pus în dulap pe-un umeraş şi-am rămas îngrămădită în întuneric printre alte haine.
După vreo lună, uşa dulapului s-a deschis, ca-n fiecare dimineaţă, doar că de data asta, gravida mea m-a privit cu alţi ochi. „Mda, e cam singura variantă.” M-a pus pe ea şi m-a asortat cu un pieptăraş roşu, tivit cu mărgele negre. Şi pentru prima dată, m-am văzut în oglindă. Sclipirea din ochii ei îmi spunea că nu e rău, chiar nu e rău deloc. Ne-am împrietenit repede şi în următoarele luni ne-am văzut des. Îi plăceau complimentele pe care le primea pe seama mea. Îi plăcea şi când tresăream lovită de un picioruş de flăcău zvăpăiat. Şi trebuie să recunosc: mă distra şi pe mine.
O vreme am stat din nou închisă în şifonier, dar după vreo doi ani mi-a venit rândul din nou. Un năzdrăvan mă trage de şiretul de la mânecă, în timp ce altul mă împinge prin burtă. Nu e destinul la care gândea moldoveanca, dar e unul care mă încântă mult mai mult.
