Autor: Carmen Măcelaru
Când eram mică, într-una dintre clasele primare, învățătoare ne-a trimis în curtea școlii, unde era un dud imens, bătrân și foarte răcoros, să aducem fiecare câte o frunză și să o punem pe bancă. Toată lumea a ieșit în viteză din clasă, gălăgie, țipete, aveam o misiune cum nu se putea mai ușoară. Ne-am așezat toți frunzele pe bancă, timp în care învățătoarea ne-a pus niște viermișori pe ele. Stupoare. Frică. Tăcere. Mă uitam la colega mea de bancă, mă uitam în spate, toți erau înghețați, la fel ca mine. În câteva minute aveam să înțeleg: trebuia să-i duc acasă, să-i cresc cu frunze de dud într-un loc întunecat, iar când aveau să se facă mari, să pun mături, așa încât să poată să își facă coconi de mătase.
Am plecat de la școală cu frunza în palmă, fără să-mi imaginez că, pe același drum, peste un timp, aveam să mă întorc cu două pungi pline de gogoși albe, imaculate. Am ajuns acasă. Surprinzător, nici mama, nici bunica nu au fost mirate, așa că au pus frunza într-o magazie. Zi de zi mă duceam la un dud de lângă casa unui vecin după frunze, în fiecare zi din ce în ce mai multe. Până când într-o zi magazia s-a umplut de coconi.
Aveam un anumit număr de kilograme de dus la școală, îmi amintesc că bunica a cântărit cota respectivă în mijlocul curții cu un cântar vechi, ruginit, care și azi mai stă aruncat în aceeași magazie, iar restul de gogoși le-a oprit ea.
Într-o zi mi-a spus că trebuie să mergem la o femeie care locuia mult mai departe să facem fire de borangic. Femeia avea în curte un cazan cu apă fiartă în care arunca gogoșile. Cu mâna, încet, pe deaspura gogoșilor, trăgea fire lungi, strălucitoare. Am venit acasă cu firele acelea interminabile exact ca ziua aceea de vară și bunica a țesut o ie. O ie pe care a lucrat câteva modele geometrice.
O am și azi. Ia nu este însă doar o bluză femeiască, îndată ce acoperă corpul parcă devii altcineva, firele care se lipesc de piele acoperă corpul într-o adevărată crisalidă, de aceea femeia cu ie pare imponderabilă, impenetrabilă, frumoasă, venită din altă lume, devine o parte din natură, iar această uniune o face puternică, nimic nu se poate rupe, nici bluza fâșii, nici inima, ea însăși un cocon care nu știi ce ascunde. Eternul feminin prins în acea ie, cu flori și pătrate, avea să însemne pentru mine că femeia nu este doar om, este și lumină și hrană, ea dă naștere copilului, îl scoate din întunerciul placentei și îl hrănește. Când spui ie, spui femeie, tot ce este cusut pe această bluză este scris și pe corpul femeii, undeva în sângele ei aceste simboluri curg și ies prin cuvinte și gesturi. Într-un fel metamorfoza viermelui este oprită, fluturele de mătase este ia, el prinde aripi la alt nivel de cunoaștere. Oare de câte ori și femeia și-a oprit trăirile și le-a transformat în altceva doar pentru a oferi bucurie? Ceea ce e depănat din gogoșile viermilor de mătase, din casa lor, devine crisalida corpului femeii, ea acum își învelește pielea în mătasea lui. Două incinte care se pun în legătură pe principiul vaselor comunicante.
Chiar acum când scriu port ia făcută de bunica și parcă simt cum foșnesc poveștile din copilărie prin ea, o simt plină de aventuri și miros de pâine caldă. Alerg. Vară. Caise. Și o zăpadă fină atinge pielea. Un paradox născut chiar din îmbinarea trupului cu bluza. Răcoare. Vânt. Și o întoarcere la mine. Lumina proprie. Oare eu în metamorfoza mea târzie de femeie ce înfățișare voi avea după ce dau jos ia? Sau poate că nu am dat-o jos niciodată!
