Autor: Rodica Calota
– Mare zăduf, zice bunica, numai să nu ne prindă ploaia, că ne mocirlim ca vai de noi!
Deasupra noastră au şi apărut burţile pufoase ale unor nori, iar după câteva site de prune, mai mult plasmă decât fructe, o ploaie torenţială, cu fulgere şi „dudăituri”, ne-a trimis urgent sub car, să ne adăpostim. Bondarii se izbeau orbi, unii de alţii, parcă pentru a se sustrage inconvenientului de a fi insecte, pe un asemenea timp. Cum spaţiul protector nu era suficient pentru toată suflarea, ploaia le-a udat leoarcă pe bunica şi pe mama, tata scăpase fiindcă se urcase într-un corobar, un fel de prun sălbatic, din coaja căruia bunica prepara o licoare bună pentru lecuit durerile de stomac; hăţişul de crengi îl apărase, dar îl şi zgâriase zdravăn, ca să-şi ia tributul pentru chiriaşul nepoftit.
Ca să-şi usuce mai repede ia, mama a întins-o pe o tufă de alun, la marginea livezii.
Un soare crud şiroia deasupra livezii, în timp ce Sâmbotina rupea cu sârg buchete de fân înflorit: boabe mari de apă se rostogoleau spărgându-se printre tulpini, rampe fragile pentru cosaşii care trebuiau să facă salturi enorme, să nu-şi mute domiciliul în stomacul ei cu patru camere. La un moment dat, ajunsă lângă tufa de alun, ai fi zis că admiră măiestria cusăturii, da’ de unde, a apucat ia de o mânecă şi, până să alerge biata mama să-şi recupereze veşmântul, acesta s-a dus pe conductele elastice, fără să opună rezistenţă: atât de aromată şi fragedă i-a părut Sâmbotinei această pajişte brodată de măicuţa mea cu măiestrie, timp de o iarnă, căci mai avea şi alte treburi, nu doar cusutul „ciupagului”, cum îi spunea ea. La ce s-o fi gândind acum văcuţa noastră, mă întrebam, nerăbdătoare să văd când va ieşi, pe cealaltă parte, hrana improprie, după regurgitarea sălcie a arniciului care, cu siguranţă, nu avea cum să-i placă, oricât de indulgentă ar fi fost. Mă întrebam pe unde a ajuns purpuriul sau „persăciul” cu care mama cususe „puii” şi albastrul intens, „turchezul”, destinat „râurilor”, auriul „stelelor”, acele dungi oblice care acopereau mânecile, colţişorii făcuţi cu igliţa, ciucurii care aveau jucăuşa misiune de a apropia sau depărta plătcuţele, încercând să aflu, după sclipirea enormilor ei ochi lichizi, dar nu reuşeam să identific vreo schimbare. Nu ştiu prin ce mecanism, tata a reuşit să smulgă, dintre fălcile care măcinau „bobocii”, o zdreanţă care nu semăna, nici pe departe, cu ia albă ca floarea zăpezii, pe care năduşeau trandafiri sălbatici, înainte de a-i stinge ploaia…
Mult mai târziu, am reuşit să-mi procur o capodoperă ca aceea pe care Sâmbotina o transformase în fibră… sau în lapte.
Acum suntem la Istanbul, unde frumuseţea iilor româneşti şi a dansurilor care consfinţesc valoarea lor inestimabilă, a reuşit să smulgă şuvoaie de aplauze: da, această cămaşă românească fermecată este protagonista unui proiect care ne va înveşnici, căci vraja ei nu poate fi ruptă în veci.
