Povestire scrisă de Monica Petrean, aleasă de Michael Haulică la Creative Writing Sundays, pe 30 octombrie 2022, la tema „Un text care să plece de la o secvență dintr-o operă literară sau cinematografică”.
Am rămas cu mâna la cap, am uitat de ce mi-am dus-o la cap și nu la subțiori, m-am aplecat peste așternuturile albe, am crezut că-ți văd rana adâncă. Erai sul de haine și nimic din ce mă temeam că ți se întâmplă nu ți s-a întâmplat.
Nici nu mai știu cu cine vorbeam, au plecat de lângă mine până și cuvintele. Mai bine așa, nu am fost niciodată un cuplu legitim, nu am sărutat niciodată mâna preotului, m-am strâmbat când am înghițit pișcotul cu miere, am uitat să-ți spun atunci, nu îmi place să-nghit ce e dulce, amar și sfârcuri prefer, dar cred că e târziu acum. Ți-am dat material seminal să-ți ajungă până mă întorc de la război, l-ai scurs pe tot de teamă să nu mă reîncarnez, l-ai dat motanului Dănilă, amestecat cu lapte de capră. S-a lins pe mustăți până a sosit dimineața și mă întreb dacă are gânduri necurate. Le păstrează, motanul, până seara și se luptă cu albul de fum.
Să revenim, iubito, la cele albe și cele gri, te rog să prezinți buletinul când ți se cere la vamă, să se vadă că ai fost jumătate de nume de bărbat, că minotaurul te-a mâncat într-un final, că ești în burta lui acum, să treacă bărcile pe sângele nostru, spune-i lui Charon că ai fost a mea, te va duce cu grijă, te va mângâia, te va feri de lătratul lui Cerber.
Sunt în stare să vin, să spintec toate burțile balenei, am aflat de la Marin că are mai multe, să număr unu, doi, trei, să te găsesc în ultima, să văd dacă și acolo mă înșeli cu vreun pescar bătrân și înghițit de la începuturi.
Ar fi cazul să încetezi, îmi spune adesea mama, mă spală ca pe un prunc în cada Styxului, mi-e frică de ea, are gâtul căscat, gâlgâie sângele și viermii acolo, mă apuc cu degetele mici de viermii ei, sunt mai multe soiuri, și albi, și galbeni, stai cuminte, o să-ți curăt creștetul acum, o să te usuc cu păr de omidă și apoi o să te nasc, nu fi rău, nu am de ce să-ți dau Tinerețe fără bătrânețe, nici viață fără de moarte, că nu se cade la vârsta asta. Ești bătrân și ți se încrețește pielea, lasă-mi viermii în pace, sunt ai mei. Trezește-te, e suficientă livadă de meri în noi.
Un an mai târziu
E liniște pe front, iubito, războiul a încetat în mai, noi mai stăm puțin aici, să săpăm morminte, să curățăm locul de hoituri, așa le numim pe ale lor, ai noștri sunt trupuri tinere, cadavre, morți, nu hoituri, zice domnu’ colonel că nu sună frumos, sună înjositor, pe ai noștri îi luăm cu grijă , îi depunem, îi aranjăm în sicrie de lut, pe ai lor îi azvârlim, îi ciopârțim, să încapă, ai lor sunt mai lungi, mai umflați, mai nu pușcă. Ai grijă, iubito, când ajung ai noștri, să te porți frumos cu ei, sunt tineri, neinițiați, unii au găuri în cap, unii în inimi, tu să-i oblojești, să îi ștergi, ce mâncați acolo, sus, dacă le e foame să le dai lapte de sfârcuri, dacă le e sete, să le dai cu apă de izvor de rai, să învie și să le desenezi burice, că am auzit că ei nu au.
Cam atât a fost, să-ți fie de bine, eu nu mai vin, m-am răzgândit, mai stau un an, mai dau un clic pe Doamne-Doamne, mai vedem, iubito.
