HORIA

Povestire scrisă de Maria Bertoldo, premiată de Adrian Georgescu la concursul trimestrial de povestiri pentru:

• „Simplu, direct, uman. Fără încărcări pentru exagerarea efectului, o poveste veridică.
• Un final foarte bun. Să spui că iubești pe cineva fără ca, de fapt, să spui acest lucru.”

Pe la 14 ani, am aflat despre mine că sunt indolentă; mai precis, cea mai indolentă dintre fiicele tatălui meu. Mi-a spus-o chiar el, Horia, adică tata, când a aflat că fusesem admisă la un liceu mediocru, dar situat la doi pași de apartamentul în care locuiam cu mama. Celelalte fete ale lui, patru la număr, frecventaseră licee și facultăți de renume, iar acum aveau cariere de succes: primele două erau doctorițe, iar ultimele două avocate, întocmai ca mamele lor. „Dar stai liniștită, când o să termini liceul, o să-ți găsesc eu un serviciu bun, care să nu te solicite prea mult”, mi-a promis, cu o undă de regret în glas. Nu mă vedea absolvind o facultate serioasă și nu era dispus să-mi plătească taxele la una de doi bani.

Horia era în politică de mulți ani și, după cum singur se lăuda, pe mulți îi făcuse oameni. Avea relații peste tot: în ministere, în agenții, în primării, ba chiar și într-o bancă de stat. „Nu ai de ce să-ți faci griji, crede-mă, ai viitorul asigurat”, a insistat, de parcă m-aș fi îndoit de spusele lui.

„Măcar atât să faci și pentru ea, dacă nu ai fost în stare să o crești. Altfel ar fi putut și ea să ajungă doctoriță sau avocată, că doar nu o fi mai proastă decât alea mari”, i-a răspuns mama în locul meu.

Eu nu îmi făceam niciun fel de griji pentru viitorul care mi se părea prea îndepărtat, dar dacă era să mă gândesc bine, nu mă vedeam nici la spital, nici la tribunal. De fapt, nu mă vedeam nicăieri pentru că, în afară de cărți și filme, nu aveam nicio pasiune. Avea dreptate Horia, chiar dacă nu mă crescuse și nu mă cunoștea prea bine, eram indolentă. Căutasem semnificația termenului în dicționar și mă regăsisem în fiecare cuvânt.

Spre deosebire de mama, eu nu le invidiam, ci le iubeam pe surorile mele mai mari. „Cum poți să spui că le iubești, dacă nu le-ai văzut niciodată?” se enerva ea. „Dar tu cum poți să le urăști, dacă nu le cunoști?” o înfruntam eu. În disputele cu mama, aveam mereu ultimul cuvânt. Cu Horia, niciodată.

Era adevărat că nu le văzusem vreodată pe surorile mele, dar simțeam că le cunosc ca pe degetele propriilor mâini; cum aș fi putut să nu le iubesc?

Când aveam vreo 3 ani, Horia m-a învățat un joc pe care îl adoram: țineam pumnul strâns, apoi răsfiram degetele unul câte unul, rostind sacadat: Hari-Feli-Ruxi-Ili-Ana. Cinci degete, cinci nume de fete… Așa am învățat să număr până la 5. Uneori, când voia să pară afectuos, tata mă numea Digitus Minimus, un nume care mie mi se părea fermecat. Atunci, ca să nu fiu mai prejos, îi spuneam și eu Hocus Pocus, iar el râdea cu poftă și cred că ar fi vrut să mă strângă în brațe, dar n-o făcea. Omul acesta, când simpatic și fermecător, când morocănos ca un urs, nu m-a îmbrățișat niciodată.

Când am mai crescut, Horia mi-a spus că Hari, adică degetul mare, era Haricleea, Feli – arătătorul era Ofelia, Ruxi – mijlociul era Ruxandra, Ili – inelarul era Ilinca, iar Ana – degetul mic eram eu, Anastasia. Mi-a mai spus că primele patru erau surorile mele mai mari și că toate cinci eram prințesele lui. Cred că acelea au fost cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit vreodată de la el, dar când l-am rugat să mă ducă la surorile mele, ca să le cunosc și să le îmbrățișez, m-a refuzat sec. Mi-a spus că nici Hari și Feli nu se cunosc cu Ruxi și cu Ili și că era mai bine așa. De ce era mai bine, nu se știe; tata nu se obosea să-și explice gesturile sau deciziile. Important era să știu că nu sunt singura lui fiică și să am răbdare, că va veni și ziua în care le voi întâlni pe toate patru. „Sper că am fost suficient de clar”, mi-a zis, iar eu, copil ascultător, nu l-am mai bătut la cap.

Cu toate că era politician, Horia s-a ținut de cuvânt și, când am terminat liceul, m-a anunțat că unul dintre nenumărații lui amici-debitori înființase special pentru mine un post interesant la instituția pe care o conducea. Sfatul lui era să încep lucrul imediat, că tot nu aveam ceva mai bun de făcut.

Încă din prima zi, șeful mi-a pus în brațe un teanc de acte și, văzându-mi stupoarea, m-a lămurit: „Sunt lucrările de la Juridic. Citește-le cu atenție și corectează greșelile gramaticale. Ai grijă și la modul de exprimare. Simplifică unde se poate, bagă formule de politețe. Nu mai vreau să văd pe biroul meu acte redactate cu picioarele, eu nu semnez așa ceva. Unde nu te descurci, întreabă-l pe Tudor, el știe tot. Asta e singura ta sarcină de serviciu. Mă bazez pe tine. Tatăl tău mi-a spus că ești foarte deșteaptă, că citești mult”.

M-am întrebat dacă Horia chiar credea despre mine că sunt deșteaptă sau a spus-o doar așa, ca să-l impresioneze pe omul căruia îi ceruse o favoare. A doua ipoteză mi s-a părut mai aproape de realitate.

Postul înființat special pentru mine s-a dovedit a fi mai solicitant decât aș fi crezut. Actele pe care trebuia să le corectez, pline de termeni necunoscuți, îmi dădeau multă bătaie de cap. Nu aș fi făcut față fără ajutorul lui Tudor care chiar părea să știe tot. „Măi Ana, tu ești fată deșteaptă, dar nu ai pic de încredere în tine. Du-te la facultate, călătorește dacă poți, numai nu sta să te ofilești în instituția asta prăfuită”, mi-a spus într-o zi. Îmi plăcea Tudor, îl găseam deștept și frumos și tare mult mi-aș fi dorit să mă placă și el, așa că i-am urmat sfatul și m-am înscris la Litere, singura facultate care mă atrăgea cât de cât. Degeaba, el tot nu s-a îndrăgostit de mine. S-a căsătorit cu Carla, unica fiică a unui afacerist cunoscut.

Horia nu a fost deloc încântat când am renunțat la serviciu pentru a mă ocupa serios de studii, iar când am câștigat bursa pentru un master la Londra a fost de-a dreptul dezamăgit. „Au să-ți umple ăia capul cu prostii”, a mormăit și nu mi-a mai adresat niciun cuvânt. „Nu-i convine că le dai clasă doctorițelor și avocatelor lui”, a comentat mama, acidă ca de obicei. „Nu-i asta, e supărat că nu mai are niciun control asupra mea”, i-am răspuns, privindu-mi mâna dreaptă.

Nu știu de ce, dar de câte ori vine vorba despre surorile mele, îmi privesc mâna dreaptă. Uneori, când mă simt agitată, strâng pumnul, apoi răsfir degetele, repetând în gând formula magică: Hari-Feli-Ruxi-Ili-Ana. Asta fac și acum, în timp ce sunt în avionul care mă duce de la Londra la București.

Peste câteva ore, la priveghiul tatălui nostru, le voi cunoaște pe surorile mele. Am creat un grup pe WhatsApp și de ieri tot vorbim despre slujba de înmormântare și despre parastasul de după, despre vizita pe care va trebui să o facem la notar și alte lucruri de genul acesta. Nu am vorbit deloc despre noi, dar înainte de îmbarcare mi-au urat toate „Zbor liniștit!”. Mama ar spune că asta nu înseamnă nimic, dar eu cred că era afecțiune în urarea lor.

Nu știu dacă voi înțelege vreodată de ce tatăl nostru nu a vrut să ne cunoaștem în timpul vieții lui și, mai ales, de ce l-am ascultat toate, orbește. Nu mai cred de mult că a inventat jocul degetelor cu nume de fete doar ca să mă învețe pe mine să număr până la 5. Când mi-a spus că mai aveam patru surori mai mari, mi-a scris cu pixul pe fiecare deget, inițialele numelor noastre de botez: Haricleea, Ofelia, Ruxandra, Ilinca, Anastasia. Cinci litere, un singur nume. Știam deja să citesc.

Încă puțin și avionul va ateriza la București. Voi merge la priveghiul lui Horia și le voi întîlni pe celelalte patru fiice ale sale. Închid ochii și respir adânc. Strâng pumnii, apoi îl desfac ușor pe cel drept, să nu strivesc, cumva, numele tatălui nostru.