Hopla

povestire de Florin

Se ştie că dintr-o carte se pot face multe : cornete pentru tras cu ţeava de celuloid, bani imaginari pentru şeptică, avioane, bărcuţe, o viaţă, hîrtie igienică, coifuri, cocoloaşe de aruncat la coş, gumă de mestecat şi încă şi mai multe. Era tînăr, se zice, deşi el credea că pe cîmpul muncii timpul nu prea trece. Din moment ce lucrezi zi de zi, rutina acoperă viaţa ca un nor borţos. Te trezeşti bătrîn, cu multe numere în cap, printre hîrtii, printre gîndurile pe care le pierzi din ce în ce mai repede. Definit drept pasionat de cărţi uneori, deşi nu înţelegea prea bine cum vedeau ceilalţi lucrurile : o carte poate fi un bob de nisip mai ales. O carte poate fi şi suma tuturor respiraţiilor mai mult sau mai puţin întretăiate ce au bombardat paginile, poate fi o gaură neagră de cuvinte, poate fi o copie, poate fi o pădure, mirosul de proaspăt tipărit şi doar atît, o foaie ruptă în zeci de bucăţi ale unui puzzle ce trebuie reconstruit, o duzină de ghemotoace mestecate zile de-a rîndul şi ce păreau clăi de fire de hîrtie. Pentru el literatura era masticabilă şi depindea de calitatea hîrtiei. In general ajunsese la un consens şi o închidea între două coperţi, ca între două perechi de ghilimele, dintre cele ca două vîrfuri de săgeată, nu ca două virgule viermişori. Mai avea şi alte aşa-zise curiozităţi, aşa le-ar fi numit lumea dacă ar fi vorbit despre ele. Dar nu o făcea, dovedindu-se a fi ermetic pentru cei subtili, iar pentru restul doar un vorbăreţ obositor.

In orice dimineaţă îşi începea pregătirile fugare pentru o nouă zi de muncă. Un obicei variabil ţinea de un mic vraf de cărţi pe care le ordona preţ de cîteva minute într-un turn. Tinea cont de mărimea, grosimea şi uneori culoarea fiecăreia. Apoi se uita mîndru la înşiruirea de nume şi titluri. Se făcea timpul să plece, forfotea în grabă pentru că întîrzia des. Pe drum, trăgea mental acest zmeu de cuvinte după el : erau zile cu vînt propice, altele calme şi unele în care uita de jucărie pentru că se ivea vreo pasăre necunoscută, vreun detaliu al acestei lumi organizate după cea mai perfectă dezordine din cîte ar fi posibile. Banalitatea acestei fraze îl amuza, adică îl lăsa fără muză.

Ieşea din bloc, după ce coborîse cele cîteva etaje. Mergea pe marginea unui drumeag asfaltat pînă la întîlnirea cu un altul mai prost liniat. Se strecura pe lîngă bloc pînă pe Splaiul Independenţei. Acolo traversa o zebră şi mergea cam vreo două minute pe marginea Dîmboviţei pînă în intersecţie. Făcea stînga, traversa alte două zebre, dintre care una netrasată şi una galbenă. Ajungea pe un alt trotuar, curb şi destul de accidentat. Traversa şi staţia de autobuz şi ajungea la ultima şosea, după care intra în curtea mare a blocurilor de birouri. Se îndrepta spre cel din fund, cu patru etaje şi geamuri de termopan fumuriu. Urca pe scări, deşi de multe ori se distra cu liftul prea domol. Acum era din nou în întîrziere. Apăsa clanţa de fier gălbui, făcea şapte paşi, se aşeza la birou, apăsa pe butonul mare de la unitate, lua în primire tastatura, ofta uşor, de cele mai multe ori imperceptibil. Urma o zi normală, cu o pauză de masă de o oră, cu documente de completat, cu internet de periat. Gîndurile lui matinale se pierdeau prin prundişul noii zile. Cîndva se întrebase dacă exista undeva în subteran o pînză freatică ce le-a captat pe toate.

Uneori, un paragraf din plictisitoarele documente de serviciu sau din vreo carte îl învăluia ca un val de nisip. Mîngîia dungile fine şi gălbui ale nisipurilor mişcătoare, uitîndu-se la fiecare literă ajunsă minusculă pietricică. Vedea clar cum învîrtea precum cîrlionţi şirurile negre, cum le vîntura cu palma ca pe nişte grăunţe de secară, cum le separa ca pe nişte cărţi prea strîmt îndesate pe un raft, cum le mesteca asiduu, ca pe nişte boabe de grîu ce plezneau delicios şi se organizau într-un fel cauciucat, cum le umfla ca pe baloane, cum le strîmba picioruşele pentru a face din aceste sîrmuliţe alte şi alte ghemotoace de cîrlige, cum îşi făcea un şirag de mărgele din punctele de suspensie, cum le risipea pe foi veline sau tipărite, ce erau tocate mărunt şi lăsate în seama vîntului. Iar la sfîrşit era punctul, frica lui cea mare. Inţepătura de ac ce putea genera căderea în abis, în coşmarul lui punctiform. Găurica hidoasă ce-l putea înghiţi pentru totdeauna.

Se gîndi din nou la fata pusă undeva pe un raft al minţii lui. Semăna cu o păpuşă, pe care o lua uneori pentru o analiză sau pentru a-şi declanşa amintiri uitate. Parcă nu era nici brunetă, nici blondă. Se schimba culoarea în funcţie de dispoziţia lui ? Memoria nu era oricum decît declicul, imaginaţia fiind mereu vioara întîi. Sau poate că nu era chiar adevărat. Işi amintea mereu că nu era o păpuşă frumoasă, ci mai degrabă urîtă. Hm, un cuvînt radical, hai să-l înlocuim cu urîţică. De fapt ştia de ce începea cu ceva urît : bucata amorfă demara un dans spiralic de transformare după dorinţele lui. După ore lungi de chin, în care stabilea fiecare detaliu, de la şuviţa unei coafuri la tipul de fustă ce i s-ar fi potrivit în acea zi sau postura picioarelor ei lungi şi ascunderea genunchilor pătrăţoşi, ramînea invariabil blocat. Niciodată nu putea să-i acorde grai. Creatorul imperfect lăsa capul jos şi trăgea manechinul după el, îl lăsa într-o debara a minţii pînă cînd avea nevoie din nou de această joacă.

Noapte fără nori prin perdeaua neglijent strînsă în dreapta. Luminiţe pe fîşia cuprinzătoare : puncte, litere, cuvinte, capitole, romane sau galaxii ? Intins pe spate, căută o poziţie mai confortabilă în pat şi cu obrazul pe perna mică alunecă într-un vis unde un călău zicea ceva despre un cogeamite cogito şi suma de sumo ce parcă beau absint.

Feedback Motanov

– mi-a plăcut, ai o sensibilitate delicată. dar te previn că nu se citește ușor, pentru că fiecare frază e un mic ghem. și personajul e greu de apucat. dacă te întreb despre ce e povestirea ta, ce îmi spui?