Povestire scrisă de Octavian Puric, aleasă de Anca Vieru la Creative Writing Sundays, pe 13 noiembrie 2022, la tema „O povestire cu două personaje de vârste diferite. Scrieți-o întâi din perspectiva unuia dintre personaje, apoi rescrieți-o din perspectiva celui de-al doilea”.
Scârțâitul patului îl distrage pe copil de la joc. Cu un geamăt înfundat, bunica lui se ridică în șezut, proptindu-se în mâna stângă care îi intră din ce în ce mai adânc în salteaua moale, dându-i încheietura peste cap. Gâfâie în timp ce cu brațele ei albe și moi își aranjează peruca pe cap. Mirosul de iod îi pironește privirea copilului de subsuorile ei goale, de cutele cărnii ei.
— Vai mamă, nu mai pot, mor cu zile.
Acum ea este tot ceea ce copilul vede, miroase și aude. A uitat deja tot ce făcea înainte. Singurul loc din garsonieră unde se simte în largul lui este pe fâșia de linoleum verde din fața bibliotecii, care este vizavi de patul ei. Restul încăperilor îi sunt străine, uneori amenințătoare, iar explorarea lor îi cere mereu curajul și hotărârea unui aventurier din vechime.
Holul întunecat, ca o umbră solidă, îi intră adânc în piept prin mirosul de geci vechi și groase și cremă de ghete. Este încăperea care îi displace cel mai mult și rareori pășește de bună voie în ea. Maldărele de pantofi aruncate în colțurile întunecate ale holului îi dau impresia că se continuă la nesfârșit în jos, ca niște văgăuni, în spirale negre, infinite, care amenință să îl răpească în altă lume. Uneori alunecă în ele și cu fiecare spirală în adâncime pe care o coboară simte că se depărtează din ce în ce mai mult de el însuși, că i se schimbă radical felul de a simți, până ce, pentru un scurt moment înspăimântător, are impresia că s-a contopit complet în subteranele de piele neagră și șireturi prăfuite, că a devenit chiar mucegaiul prin care respiră acea lume întunecată. Doar când prin hol pășesc părinții lui care vin să-l ia acasă și lumina se aprinde, spiralele pantofilor sunt retezate de zidurile albe și holul se strânge ermetic pe propriile contururi fixe.
Din hol poate intra în baia rece și umedă. Acolo, lumina galbenă a becului care atârnă câș din tavan îi scoate obsesiv în evidență tot felul de configurații arbitrare, fără prea mult sens: furtunul negru de cauciuc tăiat oblic la cap și legat cu sârmă al mașinii de spălat, cârpa uscată prinsă de țevile date cu un strat gros și moale de vopsea bej, săpunul verde crăpat pe mijloc, rața de cauciuc prăfuită de pe marginea căzii, sau gaura neagră de sub cadă. Nimic de aici nu poate fi atins, ci doar privit. Și nimic de aici nu se mișcă, mai puțin apa. Este un domeniu umed și rece, un domeniu pe care îl explorează mereu doar cu privirea și de care nu se poate atașa sub nicio formă.
Iar în minuscula bucătărie plină de vase și borcane, încăperea în care intră bunica și din care ies tocănițele, pășește mereu cu atenția încordată la maximum, ca și cum ar intra în laboratorul vrăjit al unui alchimist. I se pare că toate acele ustensile, pe care deși nu le înțelege, le respectă, ar putea oricând să-i joace vreo festă, să i se miște pe la spate, să-i dea pantalonii jos, sau să se spargă, doar ca să-l bage în bucluc.
Brațele ei albe și moi iau punga foșnitoare. Intră în pungă și foșnetul devine mai strident, mâna apucă și scoate medicamente, bunica gâfâie lamentații:
— Mor, uite ce am aici, uite, măi, un pumn de medicamente, mamă, uite, un pumn!
Ea este tot ce el vede, miroase și aude.
Gâfâie și pufăie, salteaua scârțâie la fiecare mișcare, se șterge cu o mână de transpirație, își lasă mâna care ține medicamentele să aștepte tensionată în poală, de parcă ar urma să facă ceva:
— Vai mamă, hai că tu ești voinic, dă lui bunica paharul de apă, hai că mor, nu mai pot, uite câte medicamente trebuie să iau!
Copilul stă pe linoleum și o privește cu maximă atenție. Se ridică în patru labe și apoi în picioare și se grăbește până la cana cu apă pe care o ia cu atenție în ambele mâini.
— Bravo, mamă, ce voinic ești, hai dă-mi cana, așa, dă-mi, că mor aici, tot pumnul ăsta trebuie să-l iau, uită-te ce-mi fac!
Copilul îi dă cana. Mirosul de iod îi arde nările. Îi vede broderia bluzei lipită de carnea albă cu vinișoare mov, îi vede machiajul gros, albastru închis al ochilor, îi simte căldura umedă a trupului. Se îndepărtează rapid și se pune în fund pe linoleumul verde. Ea gâfâie, scoate pastilele, le adună în pumn, i le arată copilului:
— Un pumn de pastile, mă omoară cu zile, mă omoară cu zile!
Le bagă în gură și se face liniște. Doar patul mai scârțâie cât timp își dă capul pe spate și duce paharul la gură. Copilul este absorbit. Paharul nimerește buzele, deși ochii ei privesc acum în tavan, gura se deschide și apa împinge pastilele pe gât în jos. Copilul se simte ușurat. Când ea începe să vorbească, el uită iar de sine:
— Era să mă înec, să mor înecată cu toate pastilele astea. Și stai că nu le-am luat pe toate. Mai am de inimă, pfiu, asta e cea mai importantă. Fără asta mor, mor aici!
Desface punga și scoate o pastilă minusculă. Scapă pastila pe jos.
— Vai de mine, am scăpat pastila, am scăpat-o, Doamne iartă-mă, am pierdut-o, am pierdut-o!
Profilul bunicii începe să se separe de perete, de restul camerei, de trupul lui. Copilul se simte străbătut de entuziasmul și tăria unei misiuni superioare. Corpul lui se separă de corpul camerei, simte linoleumul sub picioare și sub palme. Își cuprinde îngrijorarea trezită de miza situației cu un aer încrezător și indiferent, aproape zeflemitor. Toată energia i se canalizează înspre ce are de făcut.
— Mămică, tu ai ochi de vultur, mămică, ajută-mă, mamă, că mor fără pastila asta. Vezi unde a căzut, mămică, că tu ai ochi de vultur, tu mereu le găsești! Mereu le găsești, mamă!
Copilul se ridică în picioare. Își cunoaște domeniul. Privește cu încrederea unui vânător expert. Fie covorașul, fie linoleumul, fie sub bibliotecă, fie în spatele picioarelor scaunului. Fiecare zonă presupune o metodă diferită de abordare, dar are certitudinea că nimic nu poate să-i scape.
Din picioare nu se vede nimic. Se lasă pe burtă, își lipește obrazul de linoleum, îi recunoaște mirosul, este mirosul vânătorii. Închide un ochi și intră în lumea reliefurilor. Nimic. Schimbă unghiul, acum poate să bată cu privirea și peste covoraș, până la degetele rozalii ale bunicii. Scamele îl fascinează, rămâne un pic mai mult decât ar fi trebuit cu privirea pe ele, își relaxează trupul și face cunoștință cu fiecare în parte, își promite că mai încolo le va revizita pe îndelete.
— Mamă, ce uliu ești, ce vânător ești, ochi de vultur, tu le vezi pe toate mamă, nimic nu-ți scapă ție, mamă!
Acceptă vorbele ei ca pe niște adevăruri incontestabile, nu se simte flatat, ci doar hotărât, aproape că nu o mai ascultă. Intră sub masă, iar de acolo inspectează de jur împrejur picioarele mesei, apoi, fără să le atingă, pe ale scaunelor. Nimic. A mai rămas biblioteca. Se pune pe burtă și privește în întunericul de sub ea. Hârtii, scame, monede, un capac de pix. Știe că dacă mai așteaptă va vedea mai mult. Își lipește pieptul și fața de linoleum și se relaxează. Își simte respirația. Nu ar vrea să mai plece de acolo, e o lume mică și misterioasă pe care o pătrunde ușor, ușor, din ce în ce mai adânc. Nici aici lucrurile nu trebuie atinse, ci doar privite. Știe că dacă le scoate afară, ele se transformă în cu totul altceva. Trebuie lăsate acolo. Apoi distinge un relief rotund. Întinde mâna, pune degetul în spatele lui și trage puternic. Pastila se rostogolește în mijlocul camerei.
— Nu pot să cred așa ceva, mamă, nu cred. Vai de mine, m-ai salvat! Muream fără tine aici!
Copilul ia pastila și i-o pune în palmă bunicii. Se simte satisfăcut, dar deloc surprins de el însuși. Faptul că bunica nu contenește cu complimentele o face să scadă un pic în ochii lui. El știe de ce este capabil, ea de ce nu știe lucrul ăsta? Îi pare naivă.
Bunica duce palma la gură și ia o înghițitură mare de apă, apoi se întinde înapoi în pat. Se lasă liniștea, copilul se întoarce la jocul lui, se pune pe burtă și cercetează sub bibliotecă. Cu grijă, bunica învelește pastila în hârtie igienică și o aruncă în coșul de gunoi de la capul patului.
