Povestire scrisă de Cristian Florentin, premiată de Péter Demény la concursul trimestrial de povestiri – „O travestie bună bazată pe povestirile mititele, tranșante și scrise cu umor ale lui Daniil Harms. Marea lor virtute mi se pare că nu se străduiesc să aibă umor, îl au natural”.
Nelu Otravă se trezi transpirat în miez de noapte, luă o lanternă de pe noptieră şi, cu paşi mici, de pisică, se îndreptă spre frigider. Îl deschise, iar după câteva minute intră în baie. Dar nu singur. În mână ţinea Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă era un ins coleric, avu un moment de ezitare. Apoi, drăcuindu-şi nevasta, copiii şi motanul, înghiţi pulpa cu totul, dintr-o suflare. Când aprinse lanterna şi se uită în oglindă să vadă cum îi stă sătul, Nelu Otravă trase un strigăt de groază, scăpă lanterna din mână şi fugi urlând afară, în noapte, prin uşa de la intrare, uitând a o mai deschide.
Soţia lui, Nela Otravă, se trezi speriată, fiindcă avusese un vis cumplit cu soţul ei înfulecând de unul singur Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă şi ea era colerică, se îndreptă spre frigider, pipăi înăuntru, după care se duse la baie să leşine. Aici însă dădu peste o lanternă scăpată jos. Când o ridică şi se uită în oglindă să vadă cum arată noaptea, Nela Otravă trase un strigăt de groază, scăpă lanterna din mână şi, ţinându-se cu mâinile de cap, fugi şi ea afară, în noapte, mai lărgind puţin gaura din uşă.
Cei doi copii ai familiei Otravă, Relu şi Rela, s-au trezit speriaţi, fiindcă avuseseră un coşmar teribil cu părinţii lor urlând de nebuni în noapte. Tremurând, fiindcă şi ei erau colerici, au început să-şi caute părinţii, scuipând fiecare în direcţia motanului, care învăţase de mic să mănânce resturi. Ajunşi în baie, copiii au observat o lanternă aprinsă căzută jos. Curioşi, au ridicat-o şi s-au uitat în oglindă, să vadă dacă feţele lor mai reflectă lumina. Cei doi copii ai familiei Otravă au tras un strigăt de groază, şi-au pus mâinile în cap şi au fugit urlând afară, în noapte, prin gaura din uşă, numai potrivită acum pentru ei.
Motanul familiei, Martinel Otravă, se trezi dimineaţă fericit fiindcă avusese un vis minunat cu el stăpân peste casă şi Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă tot neamul Otravă era coleric, începu să-şi lingă lăbuţele, mulţumit că nu mai era nimeni prin preajmă să-l scuipe. După ce termină cu aranjatul, motanul se duse la baie să-şi facă nevoile. Aici însă ceva foarte curios îi fu dat să vadă. În oglindă atârna suspendată Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs! Excitat, Martinel se urcă pe chiuvetă şi atinse cu lăbuţa suprafaţa oglinzii. Degeaba, făţarnica pulpă nu se lăsa desprinsă. Se uită câteva secunde lung, după care începu să miorlăie, tărăgănat şi afectuos. Cum nimic nu se întâmplă, motanul sări jos, înşfăcă lanterna cu lăbuţele din faţă şi o aruncă spre oglindă. Acesta se sparse, iar Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs căzu cuminte la cele patru lăbuţe ale sale. Martinel începu să mănânce calm, tacticos, savurând fiecare firicel de carne.
În casa familiei Otravă, motanul era singurul care ştia să mestece mâncarea.
*
Lui Vasile Oblăjor, Dumnezeu îi apăru în vis spunându-i să înceteze imediat cu băutura. Cum gospodarul nu se lăsă deloc impresionat, Dumnezeu îi apăru muierii acestuia în vis, care acum îl ciomăgea în fiecare seară când venea beat de la cârciumă. Cum nici bâta nu-l impresiona defel, muierea asmuţi şi mâţa pe bietul om, care era mai tot timpul haşurat pe faţă. Găinile şi curcile îşi făcură un obicei din a-i sări în cap. Ba într-o zi, veni şi rândul porcului, care ameninţa sus şi tare că nu va muri de Crăciun dacă stăpânul său nu se leapădă numaidecât de băutură. Aşadar, puţin câte puţin, Vasile Oblăjor îşi pierdea şi liniştea din casă, şi liniştea din suflet.
Într-o seară, acesta se afla în cârciumă. Cârciuma era singurul loc în care Vasile Oblăjor se putea odihni netulburat nici de Dumnezeu, nici de muiere, nici de mâţă şi nici de porc. Gospodarul îşi sprijinea ochii şi inima de-o halbă de rachiu. În jurul său oamenii dansau în fum şi duioşie. Un fluid alcoolizat îi picură din ochi şi se prelinse pe flaneaua unsuroasă, mirosind a muncă, noroi şi uliţă de sat. Vasile Oblăjor îşi lăsă ochii să-i cadă în întunericul capului. Capul îi alunecă spre piept, pieptul se lipi de masă, iar faţa îi căzu în pălăria moale, ca o cârpă, cu borurile înnegrite.
Ce linişte se făcu în cârciuma satului! Un fornăit de copil fără prihană se înălţa duios venind din pălăria neagră ca pământul, alunecând spre sufletul sătenilor. Iar aceştia simţeau, la rândul lor, cum ochii le cad în cap, capul le cade în piept, pieptul le alunecă în faţă… Când toată lumea stătea să adoarmă, Vasile Oblăjor începu să horcăie şi să strige vorbe cumplite, iar când se trezi, zdrobi masa cu pumnul şi, apucând-se cu mâinile de cap, fugi afară din cârciumă, urlând ca un apucat:
— Oameni buni! Scăpaţi-măăă! Nici dracu’ nu-mi mai dă pace…
Pe Vasile Oblăjor nimeni nu l-a mai văzut vreodată la faţă. De auzit, îl auzeau în fiecare zi, ba chiar mai poate fi auzit şi astăzi pe-ale noastre plaiuri moldave.
*
Bella Rosabella, de 17 ani, era chiar mai frumoasă decât îi spune numele. Mânca doar arpadii virgine, iar în privinţa cărnurilor, nu tolera decât vişinele zemoase de iulie. Într-o zi, Bella Rosabella petrecu cinci ore în faţa oglinzii – împletindu-şi părul în codiţe parfumate, arcuindu-şi genele cu delicateţe, catifelându-şi umerii cu un săpun special. După ce îmbrăcă rochiţa albastră cu bulinuţe albe (care-i rotunjea genunchii), zâna de 17 ani scoase un oftat lung. Mai lirică şi mai înfiorătoare de atât nu se poate!
Descumpănită, plecă în piaţă să cumpere cartofi.
*
Mormăind, măsurând din ochi făina albă, Mugurel Bolovanovski trecea prin târg. Îşi ţinea mâinile la spate, mândru, ca un dovleac umflat de soare. Mugurel Bolovanovski nu era prost, ştia el ce ştia. Ştia, de exemplu, că din două vite poţi să faci trei, dacă e şi-un bou prin preajmă. Mai ştia el că dacă mori cu o funie legată de gât, mori ca un câine, ce-i drept – dar cu bărbăţia băţoasă. Dar ce mai ştia, oare, Mugurel Bolovanovski? De ce se oprea el în dreptul fiecărui ţăran, în dreptul fiecărei muieri, şi îi scuipa cu artă, drept în mijlocul frunţii? Şi de ce, oare, ţăranii nu ziceau nimic, ba îşi plecau capetele cu smerenie, ca la împărtăşania popii? Ce are în plus Bolovanovski al nostru faţă de prostimea din târg? Ehe, nu e prost alde Mugurel Bolovanovski. Are el mutră de bou, dar sunt şi multe vite prin preajma lui. Uite-aşa se propăşeşte lumea, vedeţi?
